...Dacă privim esenţial raporturile franco-române suntem obligaţi să reconsiderăm istoria României moderne sau, mai exact, să scoatem în relief o poziţie justă adoptată de unii interpreţi români ai genezei acesteia. Şi cred că modul esenţial de a privi raporturile franco-române convine celor două popoare. În Spaţiul mioritic, Blaga vorbeşte despre două tipuri de cultură: cultura tipică şi clasică, cum este cea franceză, care exercită o influenţă modelatoare, şi cultura romantică, cum este cea germană, care „cultivă particularul, individualul, ceţosul, excesul şi lipsa măsurii în manifestările stilistice". Astfel, cultura germană nu se prezintă „ca model şi deci exercită o influenţă catalitică".

Sunt de reţinut aceste distincţii pentru gândirea filosofică şi istorică românească, dar viziunea esenţială de care am vorbit este mai potrivită pentru înţelegerea fenomenelor istorice ale României moderne şi mai ales pentru înţelegerea raporturilor franco-române. Pentru a face posibilă formularea acestui punct de vedere sunt necesare câteva lucruri:

- Renunţarea la căutarea sterilă a unui autohtonism pur. Franţa este o tară latină care vrea totuşi să fie ea însăşi, chiar în comunitatea popoarelor latine. România este o ţară latină care vrea să fie ea însăşii chiar în comunitatea popoarelor latine.
- Autohtonizarea, care înseamnă asimilarea valorilor universale în vederea creşterii puterii materiale şi spirituale a naţiunii române.
- Orgoliul şi demnitatea naţională ca expresie a virtuţilor noastre creatoare de istorie.
- Înlăturarea timpului în istorie, cum face Pârvan, pentru o mai justă înţelegere a substanţei noastre comune.
- Acceptarea formulei influenţei franceze trezitoare cum susţine, în parte, Eugen Lovinescu. Acesta socoteşte totuşi, ca şi Blaga, imitaţia ca fiind necesară bio-istoric, servind poporului român în lupta lui de adaptare şi în marşul său spre libertate şi unitate naţională. Este un aspect al legii sincronismului, şi al interdependenţei, formulate de Lovinescu.

Dacă acceptăm funcţia trezitoare a culturii franceze, sarcina noastră de a vedea esenţialul este uşurată. Lovinescu susţine că contactul cu Franţa veacului al XIX-lea şi cu întreg Apusul ne descoperă adevărata noastră natură şi ne obligă să reluăm marşul istoric întrerupt de vicisitudinile istorice cunoscute. Astfel, devenind noi înşine, nu imităm pe nimeni, ci ne împlinim în conformitate cu natura noastră. Unul din latiniştii ardeleni, întrebat ce-a căutat la Roma, a răspuns: „M-am dus să caut «orighinalul» care se pierduse". Blaga vede în acest „orighinal" ideea platonică a latinităţii noastre. Este peste tot un fenomen de trezire, adâncit şi desăvârşit în secolul al XIX-lea prin fecunda influenţă franceză. Tot în legătură cu substanţa comună a celor două popoare, care explică formele lor de viaţă şi stilurile succesive în istorie, cu similitudinile şi particularităţile lor, amintesc o minunată reflecţie mitologică a lui Mommsen privind pe strămoşii noştri romani. Judecata lui Mommsen este admirabilă, mai ales că timpul nu ne mai deranjează cu supărătoarele date cronologice şi cu cauzalitatea nerevelatoare, sincronizarea formelor de viaţă fiind expresia aceleiaşi substanţe, „ideile şi formele istorice", vorbind în limbajul lui Pârvan, izvorând din aceasta. Mommsen spune că abia după cercetarea istoriei Romei a înţeles mitul Pallas Athena. Roma a fost matură la origine, ca şi la apogeu şi la sfârşit. În teoria ciclului istoric, popoarele înzestrate cu virtuţi plăsmuitoare de istorie conţin în aurora culturii lor trăsături de amurg alexandrin sau trăsături prealexandrine, vorbind în limbajul lui Spengler.

Iată câteva caracteristici ale spiritului francez: „profunzime şi claritate; conştiinţă şi inconştient; introspecţie şi obiectivitate logică, şi nu ştiu pe care o desfide. Sunt opoziţii clasice în toate filosofiile, dar care s-au dezvoltat până au devenit caracteristici naţionale... Varietate, continuitate, oscilaţii destul de regulate şi deosebit de rapide în jurul anumitor forme de echilibru, întoarceri la un ideal oarecare sau întoarceri la experienţă, alternanţa nevoii de noutate cu autoritatea tradiţiei" (Paul Valery, La pénsée et l'art français). Orice intelectual român se recunoaşte în această caracterizare. Ideile Revoluţiei franceze şi instituţiile izvorâte din acestea se cunosc. Sunt însă câteva lucruri mai puţin familiare, care ne arată pregnant geniul francez. În raţiunea franceză se întâlnesc, dialectic, ordinea naturală-universală sub forma constantelor morfologice şi ideea transformării perpetue.

- Spiritul francez a ridicat în planul conştiinţei teoretice şi practice ideea comunităţii ginţilor. Aşa prezintă Proudhon sensul păcii din Westfalia.
- Francezii au pus bazele statului modern a cărui structură s-a desprins din conştiinţa celor doi mari oameni de stat: Richelieu şi Napoleon I.
- Ca un efect al Revoluţiei franceze, naţiunea a devenit substrat al statului modern.
- Simţul măsurii, gustul nuanţei, „spiritul geometric şi al fineţii şi adevărurile inimii" (Pascal), depăşirea paradoxului şi absurdului prin decizii subtile, adevărul izvorând din jocul raţiunii şi experienţei, ordinea logică satisfăcând, când prin frumuseţea ei formală, când prin eficacitate, toate acestea fac posibilă unitatea dialectică a generalului şi particularului. Cosmism şi acosmism religios sau antropocentric. Sentimentele care leagă de un anumit spaţiu şi de timpul istoric şi raţiunea care duce spre universal. „Cette France si curieusement à la fois singulière et universelle" (Paul Valéry, op. cit.).
- Îndoiala carteziană, metodică, şi exerciţiul spiritului critic sunt chemate să înlăture perdeaua de iluzii, prejudecăţile şi erorile produse de spiritul dogmatic întins în mod arbitrar peste toate actele de cunoaştere. Pentru ca raţiunea să nu zămislească fantome, cum spune Kant, este supusă controlului experienţei.

Am prezentat numai câteva aspecte ale spiritului francez pentru a se înţelege rolul preponderent al Franţei la crearea lumii moderne. Nu se poate spune că poporul german nu are orgoliu naţional. Dimpotrivă, Fichte consideră orgoliul naţional categorie constitutivă a ordinii popoarelor înzestrate cu virtuţi creatoare de istorie. Şi totuşi, iată cum prezintă funcţiile europene ale spiritului francez doi gânditori germani:

- Lumea modernă se desprinde din conştiinţa teoretică a lui Descartes. Vestul faustic se deosebeşte esenţial de lumea grecească, limitata şi gândită stereometric. Elenocentrismul este înlocuit cu modernismul, rod al unei noi viziuni a spaţiului, spaţiul infinit tridimensional euclidian (Spengler). În această lume modernă în care se dezvoltă spaţiul polidimensional, universul se dizolvă în numere, convenţionalismul înlocuieşte realismul, total sau parţial, omul semnelor neavând altă ieşire pentru a deveni stăpân. Bucurându-se uneori, ca sofiştii greci, când în cuceririle sale se întâlneşte cu sine însuşi.
- Reformele socio-statale ale prinţului Hardenberg şi baronului von Stein au avut ca model statul francez. Fără acest model, creat de cei doi mari oameni de stat mai sus-amintiti, nu poate fi înţeleasă apariţia statului prusac modern (Heinnch von Treitschke). De altfel, Sombart, când defineşte socialismul german, nu ia drept criteriu originea acestuia în spiritul german, ci în faptul acordului acestuia cu interesele şi idealurile germane. Pot exista idei morale şi politice cu rădăcini în spiritul german care să nu fie expresia acestor interese şi a stilului de viaţă german, în aceşti termeni, stilul unei epoci sau culturi, privit logic şi ontologic, poate avea un caracter local sau poate fi o sinteză a generalului şi particularului, sau o unitate dialectică a universalului şi particularului, în acelaşi fel, după cum am arătat, vede şi Valery.

Ca în principiul actualităţii heraclitice, în care esenţa se uneşte cu existenţa sub forma eficacităţii. Actualul a fost definit ca „prezent real, în opoziţie cu potenţialul", ca în energetica modernă. Aşadar, principiile universale se întâlnesc cu locul istoric şi tradiţional, unitatea lor dialectică fiind confirmată de eficacitate.

(...)