- Reîntorcându-ne la soarta generaţiei culturalizate, Aş îndrăzni să vă întreb ce părere aveţi despre aşa-numita "epocă Noica", termen vehiculat destul de des, în ultima vreme, de către unii oameni de cultură? În pofida faptului că am avut, incontestabil, ce învăţa de la Noica, mi se pare că aici se exagerează.

- Povestea asta este într-adevăr atât de umflată, încât se sparge. Noica a fost o personalitate, dar a spune "epoca Noica" e ca şi cum ai spune "epoca Ghiţă Popescu". Nu a fost "epocă Nae lonescu", cu toate că el într-adevăr putea face epocă. Cu Nae lonescu am colaborat Ia Cuvântul ; am scris şi eu acolo nişte fleacuri. Avea, pe drept cuvânt, o mare putere de seducţie; îl găseai în biroul lui scriind un articol, punea o virgulă şi după ce plecai continua propoziţia. În conflictul cu Iorga nu a avut dreptate, dar în cel cu P.P. Negulescu da, deoarece acesta din urmă era doar un simplu dascăl ce nu se putea măsura cu el. în ceea ce priveşte articolele în care, ulterior, l-a atacat pe Maniu, acolo a fost vorba de un simplu capriciu; poţi spune despre Maniu că a avut momente când nu a putut fi un bun guvernant, din cauza unei conjuncturi nefavorabile, dar nu poţi miniaturiza faptul că el întruchipa simbolul luptei transilvane. Maniu a fost om de stat fără să fie savant, iar Iorga a fost savant fără să fie om de stat. N-a fost nici măcar "epoca Iorga"; semănătorismul lui a marcat, dar nu a făcut epocă, ci poate fi considerat doar un eveniment. Plecarea sa de la putere, însă, a lăsat în urmă un vid.

- Şi totuşi, Iorga, guvernând într-o perioadă de criză, a încercat să reziste, în ciuda faptului că se afla într-un permanent conflict cu Carol al II-lea; se spune chiar că aproape după fiecare întrevedere la Palat, când ieşea, îşi expedia şoferul şi maşina ministerială pe motiv că demisionează.

- Da, se vorbea chiar de o scenă ce a depăşit comicul lui Tănase: Iorga ieşind supărat de la Palat şi ameninţând cu umbrela Palatul pe toată distanta pe care se află clădirea de-a lungul Căii Victoriei. În schimb, luliu Maniu a fost un opozant de o extraordinară îndărătnicie, iar ideea sa de protest, câştigată în exerciţiul luptei transilvane, a devenit o trăsătură caracteristică şi în România Mare, şi poate că tocmai această sarcină grea, de opozant antiaustriac şi antiungar, l-a împiedicat să se realizeze. Nae lonescu era mult mai măreţ în vorbire şi democraţie decâtîn scris; el ar fi putut afirma, ca mulţi alţii, că: "şi-a consumat geniul în conversaţie şi talentul în scris". Misterul morţii sale, se pare că îşi găseşte o dezlegare: Martha Bibescu, ca agent al lui Carol, i-ar fi otrăvit ţigările. Asta pentru că Nae lonescu, dintr-un agent monarhic - prin Cuvântul el a fost un factor esenţial în bătălia restauraţiei lui Carol al II lea - a trecut ulterior pe o poziţie prin care căuta să purifice Palatul, care, din cauza Lupeascăi şi clicii sale, se transformase într-o prăvălie; chiar eu l-am auzit spunând: "Trebuiesc curăţate grajdurile lui Augias".

- Eliade, Noica, Cioran şi alţii, care i-au avut dascăli pe un Iorga, pe un Nae lonescu, au devenit, la rândul lor, personalităţi marcante în cultura românească, dar nu sunt putini cei ce le impută o prea adâncă înverşunare întru carierism.

- Incontestabil că aceştia au devenit adevărate personalităţi. Dar mă întreb ce carieră a făcut, de exemplu, Eliade ca profesor la Chicago? Este ca şi cum ai spune că Petre Ţuţea ar fi făcut, fiind profesor în Vest, carieră. Şi revenind, face oare epocă un profesor universitar la Chicago? Iar Cioran a spus el însuşi despre el: "Eu sunt cazul Cioran". Cioran nu e un sistem sau un principiu, ci un caz şi nu cred că s-a izmenit când a afirmat asta; este evident, pentru că nu cred că aţi auzit de "ciorănism" în România, aşa cum nu cred că aţi auzit măcar de un "ciorănism" franţuzesc. El este, ca de altfel şi Eliade, o personalitate care s-a limitat la ea însăşi.

- Ştiu că printre scrierile dumneavoastră se numără şi o piesă de teatru, care aduce ceva cu totul nou în dramaturgia română; este însă o lucrare neterminată...

- Dar ce, parcă în întreaga mea viată, am dus eu ceva până la capăt? Da, este vorba despre un teatru teoretic. Modelul piesei mele de teatru nu este nici Shakespeare, nici Goethe, nici Moliere, ci Platon cu dialogurile lui, adică invitaţia dialogului platonic. Este o piesă de teatru-seminar, care îşi propune să înlăture cronofagia; momente distractive alternate cu momente patetice şi care scot în evidentă ideea de a muta conştiinţa teoretică a vieţii şi lumii, în spectacol. Astfel, omul devine el însuşi spectacol, ca o justeţe oarecare ce te angajează când o primeşti. I-am dat titlul Întâmplări obişnuite tocmai pentru că îşi propune ridicarea cotidianului la semnificaţia scenică. Eu mă situez, fără falsă modestie, sub semnul incompletitudinii şi asta tocmai pentru că aspir la mai mult. Nu m-am considerat niciodată un Socrate al generaţiei mele, ci un om pur şi simplu neîmplinit.

- De ce neîmplinit, domnule Ţuţea? Nu sunteţi cumva prea aspru cu dumneavoastră?

- Păi, acum vă întreb şi eu pe dumneavoastră: aţi întâlnit cumva prin locurile pe care le-aţi străbătut, sau pe vreun bulevard, cuvântul "ţuţism" sau "Ţuţianism"? N-am făcut şcoală , deşi şi Nae lonescu a gustat din mine. Nimeni nu a intrat în contact cu mine fără să ia ceva în traistă. Dar nu mă consider un model socratic în Cetatea românească.

- Sub un regim comunist, care anihilează orice om de valoare, este aproape imposibil să poţi face şcoală , iar unii din cei care au încercat, au plătit din greu astfel de încercări.

- Mulţi spun că puteau face şcoală , dar că au fost împiedicaţi de împrejurări. Eu sunt de părere că orice mare personalitate poate tăia împrejurările şi să străbată. Adică poţi, sub un regim comunist, să scrii ignorându-i pe comunişti, dacă eşti abil, ideile îndreptate chiar împotriva lor pot fi observate în context sau în subtext, cu toate că risc există, pentru că şi comuniştii, ca de altfel şi legionarii, nu ştiu de glumă - asta-i punctul lor comun. Pentru ei, în dicţionar la litera "G", acest cuvânt lipseşte. Eu am scris mult la viata mea, dar nu cred că scrierile mele sunt antologice şi nici elocvente pentru evoluţia spirituală a personalităţii mele. Poate eu însumi m-am împiedicat să mă realizez.

- Dar însuşi Cioran, întrebat fiind dacă recunoaşte vreun geniu, a răspuns că există într-adevăr unul singur şi acela se află în Bucureşti şi se numeşte Petre Ţuţea.

- În ciuda faptului că am fost un cvartet de prieteni foarte apropiaţi: Noica, Eliade, Cioran şi eu, m-am considerat întotdeauna în afara acestui context. După ce Cioran a făcut afirmaţia de care aminteaţi, i-am transmis: "Măi Emile, tot ce este exagerat este insignifiant. Nu mă umfla peste limitele mele că pleznesc". Şi, aşa poţi ajunge să faci un asasinat din admiraţie. Cioran este o mare personalitate. Ca să fii remarcat, indiferent cum, în Paris, nu e un fleac. Una e să fii în Bucureşti, alta la Sofia, alta la Rusciuk, dar în Paris, să se ştie că exişti, numai să se ştie că exişti, este foarte important. Se spune despre el că este unul din marii scriitori francezi, iar eu consider că are într-adevăr vocaţie literară. Iar dacă el s-a declarat "golan", atunci eu sunt "golan" emerit. Poţi deveni cineva la Paris, aşa cum şi Al. Paleologu a devenit un ambasador al golanilor şi, din câte am auzit, şeful francmasoneriei române. L-aş întreba şi pe dânsul, aşa cum l-am întrebat odată pe Argetoianu: "De ce sunteţi, domnule, francmason?" Ştiţi ce mi-a răspuns Argetoianu? "Aşa cum te numeşti dumneata Petre Ţuţea, aşa sunt şi eu francmason".

- De ce credeţi că Cioran, nu numai că nu scrie şi în limba română, dar din câte ştiu, arareori mai vorbeşte româneşte?

- Probabil ca să nu-şi strice jargonul, dar exagerează. Mie îmi pare rău când Cioran eşuează în banal şi zice: "Nu vreau să-mi stric limbajul franţuzesc cu limba română". Trebuie să ştiţi un lucru: nu e mai strălucită limba franceză decât limba română, iar ca să scrii strălucit în limba română trebuie să fii foarte cineva. Şi atunci Cioran nu poate fi foarte cineva. Toată cultura universală poate fi vehiculată în tiparele limbii române; ăsta e meritul poporului român: că a creat un instrument universal şi general valabil. Este adevărat că nu este folosită cum se cuvine, dar asta nu înseamnă că nu are calitatea de vehicul global al spiritului universal. Iar la român prostia e o infracţiune, căci vorba ceea: "Poţi umbla două ore în galop prin Bucureşti şi să nu dai de un prost".

- L-aţi cunoscut şi pe Mircea Vulcănescu, aflându-vă ades în preajma sa.

- Eu, în preajma lui Mircea Vulcănescu? Cred că nici el nu avea îndrăzneala... Ca să o luăm cum se cuvine, eram unul în preajma celuilalt. Cineva care-l critica a spus chiar ceva comic despre el: "încearcă să ştie tot şi de aceea nu a aflat nimic." Cioran l-a depăşit; de exemplu, în scrierile lui Vulcănescu nu există acele "Exercises d'admiration", asta e o chestiune de împlinire. Eu s-ar putea să fiu mai savant decât Cioran, dar rămân anonim în ciuda a două ştiinţe pe care le posed în mod radical: economie şi dreptul de rang universitar şi acestea îmi permit să manevrez în ansamblu. Nu e nevoie să fii enciclopedist, pentru că enciclopedismul e un soi de cancer mental. Important este să pleci de la nişte discipline, în mod coerent, organizat.

- Ce părere aveţi de economiştii din prezent şi aici mă refer mai ales la aceia care se află în actualul guvern, la un Bîrlădeanu, de exemplu?

- Nu se poate face economie în comunism şi de către comunişti. Iar din punctul meu de vedere, Bîrlădeanu nici nu s-a născut. În climatul ăsta "democratic" ajungem la zicala: "Să vorbească nea Ion, că şi el e om". Adevărul este că lipseşte acea cenzură care să dea peste bot oricărui neisprăvit care vine să se adape şi el la izvorul culturii.

- Generaţia mea a pierdut enorm în pregătirea sa culturală, cât şi în devenire spirituală şi asta tocmai pentru că am avut în genere rept dascăli tocmai astfel de oameni, lipsiţi de orice har, lipsiţi de valoare şi care au pătruns fraudulos pe tărâmurile culturii; or, este o regulă de bun simţ elementar aceea care stabileşte că în ştiinţă, în cultură nu poţi intra cu obrăznicie şi insolentă. Şi astfel, într-un mod deliberat barbar, a fost distrusă o tradiţie, o verigă ce trebuia să ne lege de generaţia dumneavoastră.

- Asta este perfect adevărat. Noi am fost o generaţie favorizată: ne-am plimbat prin toate universităţile, peste toţi universitarii, peste toţi scriitorii, peste toţi gânditorii şi am ajuns la limitele scepticismului autohton de tip ciorănesc, adică nu suntem, deocamdată, făurâtori de sisteme general valabile, întotdeauna când gândesc În spiritul poporului român mă mut cu arme şi bagaje cu speranţa în viitor. Un grec, mi se pare, a spus, nu ştiu dacă la Atena sau aici în Bucureşti: "noi nu mai suntem, dar voi românii veţi fi".

- Sunteţi mai degrabă un spirit scientist decât unul religios.

- Orice mare inteligenţă basculează între filosofie şi teologie. Nae lonescu vorbea cu un oarecare dispreţ despre oamenii de ştiinţă; îi numea "ştiinţificii". Dar nu avea dreptate. Ştiţi de unde se naşte admiraţia mea pentru oamenii de ştiinţă? Numai din simplul fapt că mă pot duce la Câmpulung cu trenul şi trenul ăsta e opera lor. Şi eu sunt uneori religios, dar nu mă pot detaşa de ştiinţă; religios pentru că toţi captivii se salvează religios.

- Ce părere aveţi despre actualii guvernanţi şi virtualii guvernanţi ai României?

- Nu văd, actualmente, nici o mare vocaţie de conducător efectiv, fiindcă un conducător efectiv face istorie şi împlineşte ideea, nonnativitatea, ca un vieţuitor cu o mare conştiinţă politică. E o secetă de personalităţi acum în România; o mare secetă. Nici Noica nu a fost creator de şcoală, nici Nae lonescu, numit de către Eliade, profesorul său, un tip socratic, adică un oral, aşa cum am fost numit şi eu. Da, dar Socrate a fost doar unul şi temporal, şi el a produs un Platon. Noica nu a produs decât inşi, care ar putea fi buni asistenţi la "filozofie" şi atâta tot; dar nu a produs nici un vârf spiritual, însuşi lorga, din acest punct de vedere, i-a rămas inferior lui Maiorescu, pentru că Maiorescu a punctat epoca lui: există o epoci maioresciene dar nu există o epocă iorghistă.

- Ce vă nelinişteşte întâi mult astăzi, domnule Petre Ţuţea?

- Grija că nu voi avea ce mânca, grija că voi muri de foame. De altfel această nelinişte o aveam chiar şi atunci când, ministru fiind, puteam muta întreg "Continentalul" în apartamentul meu.