un fragment care încheie prologul Teatrului seminar
 

(...) În teatrul seminar, fiind vorba de cunoaşterea cît mai exactă a realităţii, actorii nu mai sînt obligaţi să consume atîta energie, mişcîndu-se, plîngînd, rîzînd, prefăcîndu-se că se bucură, că se întristează, că suferă, sau că mor. Instinctele, sentimentele şi pa­siunile se topesc în apele raţiunii. Reducerea acţiunii ne situează în teatrul aparent, deosebit de teatrul aparenţelor, ultimul fiind bogat în iluzii. Omului îi place să fie amăgit. Contemplativii merg la esenţe şi îngheţare. El caută să scape din lanţul întîmplărilor normale, sau absurde, în locul fabulei şi istoriei instalîndu-se sfîrşitul, limita ultimă, certitudinea. Nu se poate obţine liniştea inte­rioară înlăuntrul experienţei etern deschise. Dar în orice veac ar fi, dramaturgul este obligat să înfăţişeze omul concret, omul complet „omul istoric, omul etern şi omul perfect". Opera lui trebuie să oglindească neliniştea spirituală a contemplatorului omului etern, sau defăşurarea istorică a omului determinată de voinţa de a trăi şi de setea de absolut. Dramaturgul, înecînd prin lumea aceasta, întîlneşte ca orice om aceste obiecte ale contemplaţiei: di­vinitatea, omul, natura şi neantul şi ca un gînditor-artist este obli­gat să le dea expresie. Oamenii trăiesc, se roagă, speră şi se încurcă în construcţiile lor şi în natură, se înfioară în faţa morţii. În teatrul seminar, actorii, făcînd economie de gesturi, seamănă cu nişte în­ţelepţi stinşi sufleteşte. Stau liniştiţi în fotolii, sau cel mult se miş­că cu eleganţă, avînd obligaţia să dea expresie corectă unui dialog, în care autorul înfăţişează concepţiile lui despre lume şi viaţă. Nu se mai consumă evocînd oamenii vii.

Este drept că raţiunea trans­formată în stăpîn al sufletului şi corpului dă rezultate negative, secînd aceste izvoare aie vieţii, sentimentele. Dacă un individ stins sufleteşte poate fi fericit, poate fi luat ca model? înecat în propria lui mulţumire, el seamănă cu o făptură arsă. De aceea, oamenii preferă confuzia în locul clarităţii, adică vor să rămînă vii. Şi sim­bolurile scenice trebuie să-i reprezinte aşa cum sînt, dacă organi­zatorii de spectacole vor să-i atragă. Eu încerc o formulă estetică situată intre teatrul seminar şi teatrul evocator al omului viu. Dacă experienţa reuşeşte, se repetă şi se adînceşte pînă la realizarea seminarului ideal, în formă de spectacol. Dacă nu, o arunc la coş, ca toate experienţele în această ma­terie, care nu întrunesc consensul general.

Uitasem ceva: imposibilitatea obţinerii unei imagini complete a lumii dintr-o dată şi a unei expresii adecvate a acesteia. Oricum am aşeza cuvintele, sunetele, semnele şi lucrurile, totul pare difuz şi neliniştitor. Complexitate, confuzie, mers în zigzag de om beat, ieşirea pe poarta nebuniei, a haosului şi a morţii. Simplificare ar­bitrară, pînă la urmă incomodă. Omul neputincios, deznădăjduit şi singur. Dar toţi împreună? Acelaşi lucru. Ştiinţă, credinţă, artă cu joc copilăresc... Trăim împreună şi murim singuri. Marea prin­cipesă, cum îi spune Dante, se joacă cu uneltele pentru un sfirşit uniform. Logica, gramatica, matematica şi muzica, înăuntrul lor, la mar­ginea lor sau în afară de ele. Viaţa: înăuntrul ei, la marginea ei, sau în afară de ea. Oricum ar fi, nu putem ieşi din impas. N-avem amintiri primordiale, sau sînt atît de şterse, că ne vedem siliţi să roadem lumea în etape. Şi totuşi, sîntem mereu atraşi de începu­turi. Fiinţe şi lucruri. Rău şi bine. Viaţă şi moarte. Fericire şi nefericire. Libertate şi necesitate. Iubire şi ură. Plăcere şi dezgust. Curaj şi laşitate. Misterul paradisului pierdut şi al celui cîştigat. Alunecare în jos, în desişul crescut din simţuri şi restul, care vrea să zboare în sus. Spaţiu, timp, eu, ei şi lumea... Pe unde putem ieşi? Există vreo fereastră deschisă spre absolut? Neputinţa şi tea­ma destramă pornirile rele şi bune. Sete de putere, renunţare şi resemnare. Vocaţie, împlinire şi înirîngere. Vrem să fermecăm şi ne este teamă să fim fermecaţi. Curiozitate, viciu, suferinţă, adevăr şi moarte. Limită odihnitoare şi neliniştitoare. Mereu sus şi jos. Perfecţiu­ne dorită şi nedorită. Teamă de îngheţare. Ne mişcăm între amin­tiri şi aparenţe, înapoi putere absolută şi puritate. Multora li se pare că înainte este tot. Tot, sau nimic. Explorăm, exploatăm şi din cînd în cînd visăm. Şi nici moşul ofensat nu se mai arată, ca ciobanul nebun la buturugă. Şi ce dureroasă este constatarea, că lucrurile nu se fac singure. Zidim mereu lumea din bucăţi. Teatrul vremii noastre trebuie să se mişte înăuntrul acestei lumi.

Este obligat autorul să aibă un mesaj? De multe ori, lipsa unui mesaj este mai fecundă prin neliniştea produsă, decît un mesaj sa­vant formulat. Mesajul instruieşte şi organizează, rezolvă proble­mele conştiinţei teoretice şi practice. Iar nedesluşirea, misterul, tulbură şi te lasă singur.La teatru, oamenii învaţă rămînînd ei înşişi. Este funcţia ca­talitică a teatrului. Lumea fermecată a poeziei? Se pare că a rămas în urmă. Ne mai putem întoarce la ea? Unii afirmă că poezia este veşnică. Faptele omului, imaginile şi ideile pure, îi îngăduie să întilnească în el adevărul, binele şi frumosul, în soarele binelui suprem se întîlnesc toate valorile. Dacă omul vrea sau se lasă să fie amăgit, el vrea şi să ştie tot. A şti frumos, a simţi adevărat şi a voi just, înseamnă a rămîne întreg, în orice clipă. Totdeauna. Nimic din ce ne aparţine nu este de dispreţuit, sau nimic din ce ni s-a dat. Se poate construi cu ştiinţă, înţelepciune şi iubire. Şi constructorul nu trebuie să piardă din vedere omul întreg. Restul nu e tăcere, cum a spus nefericitul prinţ, ci bucuria nesfirşită a contemplării adevărului.