Din ediţia îngrijită de Aurel Ion Brumaru lipsesc aproximativ 100 de pagini dactilografiate, care încep cu citatul din "Fedru".
 

Iată cuprinsul integral: 

[Introducere]
Concepţia platonică
Eros
Adevărul şi limitele cunoaşterii
Ideile
- citat din "Fedru" şi comentarii
Adaos: Limitele, formele şi treptele cunoaşterii
Scrisoarea VII

Cităm mai jos ultima parte din Introducere:

(...) Misticii unesc - nu dialectic - trecutul, prezentul şi viitorul, finitul şi infinitul, continuul şi discontinuu!, cantitatea şi calitatea, schimbarea şi eternitatea, posibilul şi imposibilul, necesitatea şi libertatea, moartea şi nemurirea, prin Absolutul supraordonat, prin coincidenlia oppositorum, adică prin Dum­nezeu, cum a formulat Nicolaus Cusanus. Aşa se pot depăşi: neliniştea produsă de numere, existenţa chinuită în timp si în spaţiu, termenii contrari permanentizaţi de rătăcitoarea raţiu­ne dialectică. Cînd omul caută armonia contrariilor, n-o găseşte. O află însă prin iubire şi credinţă în Dumnezeu. Cînd crede, află, cînd speră, aşteaptă, iar cînd caută, rătăceşte în timp şi-n spaţiu. În acest context, am să prezint în schiţă cetăţile şi factorii constanţi ai gîndirii.

Ierusalimul patimilor, simbol al biruinţei îui Hristos. Spec­tacolul Fiului omului; prin misterul teandriei reveîîndu-se legătura eternă dintre Dumnezeu şi om. „Căci precum fulge­rul porneşte de la răsărit şi se arată pînă la apus, aşa va fi venirea Fiului omului" (Sf. Evanghelie cea de la Matei). Re­velaţia Divinităţii unice în formele minunilor - aşa au înţeles oamenii atotputernicia lui Dumnezeu - sublimului tragic şi biruinţei, libertăţii, nemuririi şi mîntuirii, dreptăţii, milei şi iertării, adevărului viu, unirii timpului cu eternitatea. S-a con­centrat în el frumuseţea noii religii revelate, prin patimile izvorîte din conflictul dintre noua şi vechea religie. Emil Cioran spune că orice divinitate nouă este radicală şi intolerantă. Succesiunea zeilor greci arată acest lucru. Tot aşa s-a desfăşurat lupta dusă de creştini cu iudaismul tradiţional şi cu păgînismul. Este istoria, timpul cu pecetea lui trecătoare, de care spiritul are totuşi nevoie pentru a ajunge la judecăţile lui esenţiale. Desigur, darea la o parte a acestei porţi este ca o fereastră deschisă spre absolut.

Este posibilă o înţelegere esenţială a istoriei? Troeltsch socoteşte aceasta ca o misiune a istoricului privind „timpul istoric ca un fluviu neîntrerupt, în care se contopesc trecutul, prezentul şi viitorul". Această misiune, după părerea mea, aparţine teologului şi filozofului, care leagă sensuri, nu fapte. Chesterton, care cultivă parado­xul, spune că nu romanii i-au persecutat pe creştini, ci invers, fiindcă în toleranţa religioasă a imperiului se putea crea un templu pentru noua divinitate. În esenţă, în istoricul Ierusalim s-a realizat un miracol - văzut în perspectivă umană, cum este văzut şi tragicul: împăcarea spiritului cu materia, prin coborîrea purului divin la nivelul vieţii pămînteşti şi prin ideea nemuririi integrale. Ideea unui centru ordonator a apărui în capul unui înţelept, care n-a acceptat risipirea vieţii în spaţiul infinit. Absolutul ne se confundă cu infinitul, ..„cum o fac cartezienii" (Goblot) si unii materialişti moderni. Absolutul nu se confundă cu infinitul, cum a observat Hamiiton la scară umană. Se confundă cu veşnicia, cînd termenii sînt gîndiţi religios. De aceea i se spune oraşul sfint, cum Romei i se spune oraşul etern.

Atena este cetatea spiritului căutător al adevărului, binelui şi frumosului, sau primitorul !or, a spiritului mişcător între Zeu şi conştiinţa invadată de timp şi de lumea din afară, de viaţa şi de moarte, a spiritului artistic plăsmuitor de zei antro­pomorfi, izvorîţi din pofta nelimitată de a trăi (Homer), a spiritului religios şi nemuritor al înţelepţilor, oamenilor de rînd şi al templelor, şi a spiritului negativ al zeilor. Inspiraţia s-a împletit cu iniţierea şi de aceea s-a atins o strălucire inte­lectuală inegalabilă. Ca mare cultură, cultura greacă a unit Absolutul cu pămîntul, transcendentul cu imanentul. Strălu­cirea şi imperfecţiile acestei cetăţi sînt lecţii de istoric univer­sală. Werner Jaeger în Paideia (Die Formung des griechischen Menschen) prezintă sistemul educativ grec, urmărind forma­rea omului integral într-o cetate care n-a cunoscut defalcarea anarhică a valorilor, toate contribuind la desăvîrşirea omului. După acest elenist, cultura europeană este elenocentrică.

Din integralismul pedagogic grec a mai rămas iniţierea filozofică, la naturile neînclinate spre absolutizări de concepţii şi la po­poarele care nu cunosc tirania culturală sterilizantă. K a l o k a g a t h i a,  acest termen care simbolizează integralisrnul pedagogic, desăvîrşirea omului fizic şi spiritual, aici a fost o piedică în calea expansiunii greceşti, cum ne arată concepţia lui Aristotel a statului mic şi poziţia lui critică faţă de Alexan­dru, care a crezut că elenizează Asia barbară. Mitologia, filo­zofia, ştiinţa, arta, morala şi politica grecilor n-au fost de ajuns, cu toată vasta experienţă cuprinsă în ele, pentru realizarea omului universal şi deplin. Acesta este realizat de creştinism, care, în acest sens, este ştiinţa ştiinţelor şi religia religiilor.

Roma antică se naşte în legendă şi moare în ruină. Ea a parcurs istoric o experienţă social-politică completă: regali­tatea primitivă, republica şi imperiul, stratificarea naturală în clase, patricieni şi plebei, din care a izvorît ordinea de drept, prin luptă: dreptul public, privat, religios, al ginţilor şi al peregrinilor. Momsen spune că romanii au fost buni proprie­tari pentru că au fost religioşi. El consideră sclavia ca fiind specifică arienilor, deşi este cunoscută şi la alte popoare. Xenopol spune că chinezii n-au cunoscut sclavia. Hegel acordă filozofic - în Fenomenologia spiritului, dacă mi-amintesc bine - sclavului calităţi mintale deosebite, obţinute prin exerciţiu! muncii şi-l opune stăpînului, care stagnează. Anistorism liric şi metafizic. Vocaţia intelectuală a existat în toate straturile, fiind izvorul puterii şi libertăţii.

Poporul roman a fost un amestec fericit de populaţii italice - Ramnenses (latinii), Titienses (sabinii) şi Luceres (etruscii). Această contopire violentă a dat naştere unui neam vi­guros, cu destin istoric. Momsen foloseşte pentru înţelegerea istoriei lui glorioase mitul zeiţei Atena, acest popor născîndu-se matur ca şi zeiţa din capul lui Zeus, purtînd strălucirea în începuturi. Acesta este destinul istoric. Burckhardt menţio­nează rase creatoare de istorie, în Consideraţii asupra istoriei universale. Şi Spengler intuieşte destinul istoric al unui popor prin „trăsătura prealexandrină în începuturi", această trăsătură prefigurînd amurgul ciclului istoric. Cioran găseşte o trăsătură prealexandrină în spiritul auroral al neamului nos­tru, în autoironia ţărănească.

Naşterea instituţiilor romane a fost determinată de trei factori fundamentali - prezenţi în timp şi-n spaţiu: Divinitatea, omul şi natura. Religia, dreptul şi arta guvernării au făcut strălucirea Romei. Lupta - războa­iele civile şi ce!e externe, ca „forme politice pure" - n-a putut înlătura eficacitatea miturilor, ci a desăvîrşit jocul stăpînit de ele. Aşa putem înţelege experienţa religioasă şi social-politică a Romei păgîne care a prefigurat ordinea creştină: stăpînii, plebeii şi sclavii se întîlneau egalitar în Saturnalii, cînd sclavii' se amestecau cu stăpînii şi erau slujiţi de aceştia. O viaţă de stăpîni orgolioşi şi intoleranţi, de cuceritori duri şi înţelegători, de cuceriţi supli şi răbdători - ştiind să lovească cînd trebuie, trăsătură moştenită de neamul nostru - de pioşi supuşi zeilor şi de desfrînaţi, de respectuoşi faţă de legi şi ue arbitrari. O experienţă vastă, religioasă, morală şi politică. Dante a expli­cat victoriile romanilor ca fiind expresia voinţei lui Dumnezeu, romanii avînd rostul, prin nobila lor substanţă, să-l primească.

Un paradox al ordinei juridice romane este acesta: un drept pur, născut din luptă, în sînul unui popor practic, ştiut fiind că purul este aprioric. Cînd unul din juriştii Renaşterii a cu­noscut pandectele, a exclamat: iată raţiunea scrisă. Pothier, ale cărui lucrări au pregătit întocmirea codului civil napoleo­nian, studiind dreptul roman, a afirmat despre capitolul obli­gaţiilor că este, prin precizia formulărilor, o veritabilă geometrie a dreptului. Nu am în faţă celebrul Spirit a! dreptului roman al lui lehring, pentru a cita caracterizarea lapidară a Romei, formulată în introducere. De aceea, folosesc memo­ria: de trei ori şi în trei forme diferite a slăpînit Roma lumea: cu spada, cu dreptul şi cu crucea. Această stăpînire l-a îndreptăţit pe unul dintre papi să afirme „Roma caput mundi regit frena orbis rotundi". Noi, pornind de acolo, material şi spiritual, considerăm suficientă această formulă pentru aco­perirea mîndriei noastre naţionale. Această mîndrie au simţit-o latiniştii, cînd au găsit „orighinalul", cum a afirmat unul dintre ei, consemnat de Blaga, în articolul „Şcoala ardeleană". Blaga consideră „orighinalul" ca idee platonică a latinităţii noastre.

Destinul geografic nu poate absorbi spiritul rasei desfăşurat în timp şi-n spaţiu. Comunitatea spirituală întîlnită în istorie este o comunitate de destin, spaţiul fiind locul desfăşurării ei. Punctarea spaţială a spiritului, prin schiţarea celor trei cetăţi - în afara cărora stăpînesc: homo faber, imitaţia şi haosul - trebuie completată cu cei trei factori fundamentali ai cunoaşterii: Dumnezeu, omul şi lumea. Aşezaţi în triunghi, ne dau imaginea adevărului, care nu poate fi conceput în afară de ei. Posibilul şi imposibilul, jocul părerilor şi aspiraţiilor sfîrşesc în Dumnezeu, care este adevărul, prin „unirea nece­sităţii şi libertăţii", cum susţine Spinoza, sau sub forma acelei coincidentia oppositorum a lui Nicolaus Cusanus. Există pro­cese dialectice în lumea sensibilă, cum a observat şi Heraclit, dar nu unităţi dialectice, acestea fiind transempirice. Unităţile dialectice sînt absolutizări impresioniste. Prin Dumnezeu, ca adevăr absolut, se poate depăşi neliniştea produsă de infinit, cum a dovedit experienţa lui Pascal. Faust a crezut că scapă de această nelinişte livrîndu-se plăcerii. Un donjuanism mai subtil, prin elementele lui filozofice, magice şi mitice şi prin amestecul de pseudotragic în forma unei conştiinţe labile pur­tată în goana existenţei, nestatornică ca şi întîmplările trăite,,; Omul şi natura poartă legi venite din afară - „acosmismul", termen care exprimă lumea ca întreg. Omul poate primi şi purta legi, iar cînd este autonom se confundă cu cele trei-regnuri, pe care le adună, în parte, viu şi le restituie naturii, mort. Zeul înseamnă lumină, iar omul supus lui iese din întu­nericul materiei care în sine nu-i nimic.

Inteligenţa autonomă este legată de materie şi număr, iar simţurile de plăcere, du­rere şi dezgust. Suferinţa este o durere mai subtilă, depăşind reflexele prin prezenţa sentimentelor. La acest nivel, savantul nu se deosebeşte de nătărău. T a e d i u m  v i t a e. Expresia legării de viaţa de aici, în mod activ, inactiv, desfrînat sau nociv, înăuntrul lumii aparente, căutătorii, strîngătorii, leneşii, risi­pitorii, descompuşii şi virtuoşii nu se deosebesc, iar îndemnul pesimiştilor la stingerea voinţei de a exista are izvorul în lipsa de sens a vieţii pămînteşti, sensul aparţinînd religiei. Iubire, credinţă şi speranţă gîndite şi simţite creştin. Nae lonescu a spus că iubirea budistă moare la poarta Absolutului, ca şi cea platonică, în legătură cu triunghiul amintit, se pune o prob­lemă fundamentală : problema unităţii în multiplicitatea apa­rentă şi în contradicţiile acestei lumi. Armonia prestabilită şi vie şi armonia căutată, formală. Ştiinţă vie şi ştiinţă moartă (Othmar Spann). în alţi termeni: relaţia dintre esenţă şi exis­tenţă, dintre pur şi multiform, dintre simplu şi complex, în ultimă analiză totul reducîndu-se la logica-existenţă, la logica viului perpetuu. Acest ultim termen are sens cînd cele trei idei : Dumnezeu, libertatea şi nemurirea sînt gîndite realist, nu kantian.Schematic :

- unitatea este legată de Dumnezeu, de la unitatea cos­mică, la unităţile : categorii, concepte, judecăţi, raţionamen­te ;

- logica clasică, logica simbolică şi logica dialectică nu pot înlocui logica reală, adică metafizica cunoaşterii; metalogică la scară umană nu poate depăşi formalul util, comod sau gratuit: Hegel a intuit acest lucru, cînd a gîndit metafizic în logică;

- unitatea şi multiplicitatea, la scară umană, ne arată li­mitele gîndirii autonome, omul neputînd crea unităţi reale de cunoaştere, metafizica absorbind epistemologia şi logica, ca adevărată gnoseologie ; omul poate imagina aproximaţii, uni­tăţi abstracte ale gîndirii lui, concepte deschise ;

- continuul şi discontinuul, în conştiinţa teoretică a omu­lui autonom, nu depăşesc formalul sau gîndirea în mozaic, conţinutul metafizic fiind imaginar ; ca şi mişcarea lui Zenon eleatul, orice mărime, oricît de mică, neputînd depăşi discon­tinuitatea, cantitativizarea, stăpînirea numărului, concretul; continuul este Dumnezeu, ca şi gravitaţia lui Newton; dincolo de concret se află Dumnezeu, iar în simbolica umană, nean­tul;

- materia „ca atare neexistînd", cum spun materialiştii dialectici, iar ca substanţă continuă şi infinită neputînd fi con­cepută, în forme concrete este discontinuă şi purtătoare de ordine, nu creatoare ; ea poate fi o nouă divinitate, care a preluat atributele celei vechi, cum a spus Simmel;

- calitatea este transnumerică, aparţinîd axiologiei rea­lului şi deci nu poate fi despărţită de esenţa lucrului contem­plat.în centrul cunoaşterii stă Dumnezeu, stăpîn atotputernic, creator gi izvor al tuturor unităţilor, orice întreg, orice struc­tură şi orice particulă fiind cuprinse în El. In acest sens, unităţile nu se nasc prin totalizare, nu sînt fructe ale expe­rienţei, ci esenţe mistice. Aici se poate aplica viziunea panenteistă a lui Malebranche. Căutarea adevărului în afară de El se reduce la termenii: ficţiune, aproximare, utilitate, comodi­tate, plăcere, eroare, suferinţă fără ieşire, iar raportată la infinit, sau la absolut, este aflare în treabă. Cunoaşterea reală nu poate avea loc decît în spirit religios. Istoria, în toate domeniile activităţii umane, ne arată limitele spirituale şi imperfecţiile omului. Au fost unii, printre care şi Frazer, după cît mi-amintesc, care l-au considerat pe Socrate părintele şti­inţei - nu numai al ştiinţei morale - pentru că a descoperit conceptul, această unitate abstractă a gîndirii, această formă logică a cunoaşterii ştiinţifice.

Aşa apare figura lui în dialogu­rile lui Platon. Maieutica lui, acest apriorism sau, mai precis, „nativism", n-are nici caracter empiric, nici dialectic-formal, ci exprimă o viziune realistă, pedagogul cetăţii ateniene mişcîndu-se între natură şi zeu, între nevoile pămînteşti şi ideal. El nu căuta concepte, ci „înclinări naturale sănătoase" şi idei, ideile fiind esenţe, nu creaţii ale gîndirii. Sistemul pedagogic al lui Platon constă din formarea de cetăţeni utili ordinei sociale şi de stat, prin desăvîrşirea celor buni şi eliminarea celor răi, needucabili. Aleşii erau iniţiaţi în cunoaşterea esenţelor. In dialoguri, dialectica este aparentă, ţinînd de imperfecţia omului, de incapacitatea lui de a comunica altfel ideile şi sentimentele. Două căi : erotematică - sistem de întrebări şi răspunsuri şi acroamatică - discurs pentru iniţiaţi, pentru cunoaşterea esotericâ. „Inducţia, deducţia, in­cluderea, excluderea, genurile, speciile, clasificările" (Goblot) servesc un apriorism transcendent, care se termină în zeu, rugat înainte de moarte să-i facă ultimul drum plăcut. Dacă Platon n-ar fi înţeles datele intuiţiei socratice şi ar fi rămas la aspectele dialectice formale, ar fi realizat o logică, nu metafi­zica ideilor. Aceste idei nu sînt concepte, cum bine le-a definit Schopenhauer, conceptele fiind forme logice deschise, iar ideile „Urformen als Urkrăfte".

Ce-a putut Platon să afle şi să formuleze pentru om şi pentru cetate ? Windelband susţine că a considerat ştiinţa ca instrument principal în procesul desăvîrşirii omului şi cetăţii. Desigur, ştiinţa pentru stat, ca obiectiv principal, din ştiinţă rezultînd „cunoaşterea binelui, desăvîrşirea sufletească în cu­noaşterea oamenilor şi lucrurilor, depăşirea folosului perso­nal" (Julius Stenzel, Platon, der Erzieher). Stenzel caută „bazele istorice ale conceptului educaţiei la Platon". Această viziune cuprinde lumea greacă, de la mitologie, prin presocra­tici şi prin Socrate, pînă la el. Sînt prezenţi termenii : zeu, destin, om, natură, cetate, metafizica învăţării, mit, logos, eros. Omul este luat aşa cum este şi stratificarea socială : stăpînii, paznicii cetăţilor şi gospodarii, pleacă de la datele indivizilor, ale căror virtuţi înnăscute vin de la zei. Stenzel citează, pentru a ilustra religiozitatea lui Homer, un fragment din Iliada, din care reproduc o parte:

„Also spannen die Götter elenden Sterblichen Schicksal, bange in Gram zu leben; allein sie selber sind sorglos. Denn es stehn zwei Făsser dort an der Schwelle Kronions, voll das eine Gaben des Wehs das andere des Heiles". (Voss)

Această lume homerică de zei, ca destin, este lumea in­tuiţiei, lumea concretă a valorilor pozitive, cea văzută, nu cea ideală a gîndirii, a ideilor platonice. Dar ceea ce nu se observă de obicei, şi nici Stenzel n-a observat, este că esenţa nu e prezentă în „obiectul izolat". Intuiţia homerică face posibila înţelegerea distribuţiei fericirii şi nefericirii şi a lumii valorilor, avînd rădăcini în zeul-destin. Comunitatea platonică cu stra­turile - stările - ei nu oglindeşte teoria ideilor, a esenţelor egale, ci formele lumii sensibile create de zei, văzul, nu logosul şi crosul. În natură virtuţile sînt inegal distribuite, îmi place expresia lui Stenzel „Mythos der Ratio", pe care el îl consideră o biruinţă a lui Piaton, iar eu mit, raţiunea autonomă fiind un mit ca şi ideile platonice, care sînt mituri, minunat prezentate, învăţarea desăvîrşeşte omul fizic şi spiritual, ca produs ai zeu-lui-destin.

Unde sînt modelele lui Platon, în lumea ideală, în mituri, în istorie, sau în natură ? Sistemul !ui pedagogic întîlneşte toate acestea, fără să depăşească concretul purtător de vocaţie şi exemplele istoriei. Oamenii sînt luaţi aşa cum sînt, produşi de natură şi istorie, statul stînd în centrul siste­mului, stratificarea fiind impusă de interesul general, de co­munitate. Pe pămînt ? Creta antică a legendarului Minos, Sparta aristocratică şi aspră, Atena valorilor spirituale şi tot ce-a adunat din alte cetăţi şi de la alţi înţelepţi, au servit la construcţia lui. Experienţa Iui nu i-a permis o viziune generos-egalitară, precum nici originea lui. A admirat înţelepciunea legislatorului Minos, care a fortificat cetatea, fiindcă în viaţa unei cetăţi pacea alternează cu războiul, aceasta fiind istoria reală. Educaţia fizică şi sufletească trebuie să ţină seamă de aceste modele, care stăpînesc omul din perioada antică pînâ în vremea lui. Lumea eroică a lui Homer s-a prelungit pînă în vremea noastră, în înţelepţi şi oameni simpli, nu în negustorii şireţi şi prostănaci, pacifişti şi laşi, care pînă la urmă fug năuci şi pierd totul fiindcă au înlocuit onoarea cu creditul.

Revin la ideea de unitate, fundamentală pentru înţelege­rea vieţii şi lumii. Poate un om, chiar genial, crea unităţi reale? Nu. Acestea îl transcend, aşa cum ne arată ideile platonice, aceste minunate plăsmuiri ale închipuirii :„Eine Zauberinsel, eine In unvergănglichem Glanze strahlende Metaphysiche Dichtung" (Gomperz, cit. de H. Schmidt). Metafizica creştină consideră unităţile ca avînd sediul în Dumnezeu, purtător al întregului şi părţilor. Ce rămîne din viziunea platonică ? Na­tura transcendentă a unităţilor şi deci a adevărului, în gîndirea creştină, unităţile reale sînt în Dumnezeu, nu în om, în natură sau în lucrurile din ea. în triunghiul menţionat, Dumnezeu este stăpîn atotcuprinzător. Originea şi sensul lumii şi al lu­crurilor din ea aparţin Creatorului şi sînt revelate celor aleşi. Şi anticii au intuit puterea atotcuprinzătoare a zeului, situîndu-l deasupra omului muritor şi necunoscător al începu­tului şi sfîrşitului lucrurilor şi al propriei sale naturi. Unii înţelepţi au crezut greşit în posibilitatea autocunoaşterii. Ase­menea exemplare s-au perindat de-a lungul veacurilor. Un exemplu : „Autocunoaşterea şi stăpînirea de sine, cunoaşte­rea naturii şi stăpînirea naturii". (Spinoza). „Ordinea interioa­ră a omului şi ordinea naturii" izvorăsc din Dumnezeu. Divinitatea este situată înaintea lumii, cum a afirmat şi Thales, „fiind nenăscută". S-ar putea crede că mirarea este prima formă a contactului cu ea, fiind considerată ca prima formă a trezirii sufleteşti. Aristotel, dacă mi-amintesc bine, îi acordă această funcţie gnoseologică.

(...) 

Petre Ţuţea