- un fragment din al doilea dialog în cadrul teatrului seminar. Petre Ţuţea discută cu un interlocutor identificat de iniţialele R.C.

P.Ţ.: (...) Se poate ca şi iubirea să fie cauza rătăcirii. Fantasticul şi realul, ambiguitatea şi claritatea intră în ţesătura operelor marilor creatori.

R.C.: Aşa se întâmplă cu iubirea. Omul care iubeşte pare vrăjit. Chiar un om simplu când vede o pereche nepotrivită se miră şi spune că dragostea este oarbă. Afară de cazul când este un interes la mijloc. Ar fi necesară în acest context o schiţă teoretică privind concepţia afectivă a cunoaşterii. Nu este nevoie să dezbatem amănunţit problemele existenţei şi neantului, în problemele de cunoaştere, în care omul urmăreşte să descopere legile existenţei, sunt câţiva termeni permanenţi: subiect şi obiect, adevăr şi eroare. Trebuie stabilite rădăcinile şi natura lor. Sunt câteva mari poziţii ale spiritului cunoscător faţă de realitate, faţă de adevăr şi eroare:

Socrate rămâne credincios punctului de vedere al filosofiei vechi: „realitatea este identică cu gândirea, ea necuprinzând nimic în plus fată de gândire... Fără a ieşi din el însuşi şi prin propria sa virtute, spiritul descoperă realitatea... Ideile nu sunt cunoscute şi nu există pentru noi decât în conceptele care le reprezintă, ele nefiind decât aceste concepte obiectivate... Anterioare conceptelor în ordinea existenţei sunt posterioare lor în ordinea cunoaşterii” (Victor Brochard, De L 'Erreur). În aceşti termeni, gândirea nu este autonomă, conceptele reprezentând o treaptă a trezirii ei la lumea ideilor care o transcend. Nu supără sediul adevărului şi erorii nici o conştiinţă teoretică adevărată, ci prezenţa lor în universul în care omul este cuprins. „Dar dacă gândirea este măsura fiinţei, îi este de ajuns să fie ea însăşi pentru a se afla în sânul absolutului... Atunci cum este posibil să se înşele.” Astfel, eroarea este fructul judecăţii care leagă lucruri diferite, „fiind grămădiri nelogice de idei”. Deci „orice judecată este imposibilă sau este posibilă o singură judecată: fiinţa este”. Multiplicitatea lumii sensibile, a aparenţei, este sursa erorilor. Eroarea nu se află „nici în gândire, nici în obiecte, ci în judecată - unirea cuvintelor sau obiectelor nepotrivite. În acest sens putem considera acţiunea sau mişcarea ca sursă a erorilor”. Aceasta este viziunea platonică, consecventă parmenideică, ce poate fi exprimată simplu: fiinţa este. Una, singură, neschimbată. Cunoaşterea prin simţuri este falsă. Un singur principiu domină tot: principiul identităţii. Nu sunt posibile decât judecăţi analitice. Predicatul este inutil, el fiind cuprins în subiect. Eroarea este nefiinţa. Dar nefiinţa nu poate fi concepută. Cunoaşterea este contemplarea fiinţei (Citatele sunt din acelaşi V. Brochard: Despre eroare", n. ed.).

Altă poziţie este cea kantiană: autonomia absolută a gândirii este sursă de erori, aceasta putând zămisli şi fantome. Experienţa este necesară. Viziunea lui transcendentală nu are caracter metafizic, iar natura apriorică a adevărurilor matematice, a celor morale, a axiomelor, a categoriilor, a formelor sensibilităţii - timpul şi spaţiul - a ideilor şi idealurilor, nu ne scoate din starea spirituală ambiguă care poate fi prinsă în formula: înainte de experienţă, din experienţă şi în experienţă. Într-un imanentism consecvent este greu de precizat izvorul adevărului: în raţiunea ordonatoare, în experienţă sau în amândouă. Criticismul această sinteză a raţionalismului şi empirismului, complică şi mai mult problema stabilirii rădăcinii adevărului şi erorii. Marele gânditor ocupă când o poziţie, când alta, simţind dificultatea rămânerii în experienţă. Subiectul cunoscător, chiar dacă exclude teleologia, este obligat să mute lucrul în sine în sferele presupoziţiei şi prin aceasta face imposibilă certitudinea, care în forma ei „obiectivă este numită de Descartes certitudine metafizică” (Goblot). Ar fi mai exact - în forma ei obiectică.

P.T.: Sub raport gnoseologic şi moral, omul seamănă cu un acrobat de circ. El sare când pe calul adevărului, când pe calul erorii, când pe calul binelui, când pe calul răului, când pe al sincerităţii, când pe al minciuni. Sinceritatea se confundă uneori cu moartea, iar minciuna cu principiul conservator al vieţii. Sunt cazuri extreme. Mai sunt şi conştiinţe ţesute din laşitate, minciună şi eroare. Sunt obiecte permanent ale dispreţului omului întreg, care poate cuprinde tot. Sfinţii şi eroii sunt modele care fac posibile sărbătorile şi le înfrumuseţează.

R.C.: Dacă acţiunea a fost considerată sursă de erori şi adevăruri, aceasta s-a datorat multiformităţii lumii concrete în care s-a desfăşurat, opacităţii şi rezistenţelor acesteia. Mai există o altă poziţie: „Inteligenţa umană, întrucât face parte din Dumnezeu, este infailibilă. Dacă gândirea este identică cu fiinţa, eroarea este nefiinţa. Deci gândirea pozitivă nu poate vehicula eroarea” (Punctul de vedere al lui Spinoza, expus de Brochard). într-un determinism strict nu este posibilă eroarea. Spinoza întrebuinţează termenul neconvingător de minus-cunoaştere. Această formulă nu explică eroarea ca fapt psihologic pozitiv. Mai consemnez aici şi poziţia acelora care condiţionează istoric formele gândirii logice. Teoreticienii ciclului istoric gândesc spiritul uman morfologic, în cicluri închise şi intransmisibile, obligându-l să participe la structuri ca stări transsubiective, pe care încearcă să le înţeleagă, dar a căror existentă nu depinde de el. Desigur nu trebuie să ne încurcăm în lumea imbecililor din toate vremurile, fiindcă aceştia sunt inexistenţi sub raport spiritual. Eroarea există şi nu poate fi considerată o pseudoproblemă. Nu oricine îşi dă seama de rostul filosofic al teoriei cunoaşterii afective. Dacă ne mărginim numai la spaţiul european, atunci putem urmări funcţiile gnoseologice ale iubirii de la Platon până în zilele noastre. Ştiu că erosul întreg va îmbrăţişa formele istorice ale sufletului european.

P.Ţ.: Mi-a plăcut, din cauza comodităţii intelectuale, formularea adevărului şi erorii a lui Victor Brochard: „Oricum ne-am învârti, a înţelege înseamnă a ghici. Adevărul este o ipoteză confirmată, iar eroarea o ipoteză dezminţită... Gândirea se adaptează, se acomodează printr-o serie de tatonări şi modificări succesive la realitatea pe care vrea s-o reprezinte. Ea este prin esenţă discontinuă”. O poziţie raţionalist-critică. Am să expun câteva poziţii necesare înţelegerii afective a lucrurilor. S-ar putea să mai existe şi altele. Acest lucru nu pare a fi atât de interesant. Când nu sunt posibile demonstraţii complete, te mulţumeşti să prezinţi neliniştile conştiinţei teoretice.

Principiul contradicţiei: „Două judecăţi opuse, contradictorii, nu pot fi juste amândouă în acelaşi timp. Sau o judecată nu poate fi afirmativă şi negativă în acelaşi timp” (H. Schmidt). Aşadar, o judecată nu poate fi justă şi injustă în acelaşi timp. E logică clasică şi statică de tip aristotelic. Dar, în perspectivă dialectică sau, mai exact, în perspectivă istorică? Ţin să subliniez că ideea de timp este implicată în orice judecată dominând şi judecăţile logicii statice. Numai valoarea şi funcţiunile ideii de timp sunt diferite. Acestea depind de situarea gândirii noastre, care are de ales între logica statică şi cea dinamică. Nae lonescu asemăna sistemul filosofic închis cu un coşciug, el preferând gândirea vie, gândirea care se face. într-o anumită perspectivă istorică, o judecată poate fi justă şi injustă în acelaşi timp, ea purtând în sine o negaţie. Logica contradicţiei, adică gândirea privită în perspectiva devenirii, ne pune în prezenţa unităţii dialectice adevăr-eroare, după cum tot această perspectivă a devenirii uneşte existenţa cu neantul. Negarea negaţiei ne arată înnoirea eternă, noul real, actualul în sens heraclitic desprinzându-se din „totul curge". În gândirea prepredicativă de esenţă platonică, în care domină intuiţia ideilor, sentimentele joacă un rol firesc şi ceea ce pare paradoxal este faptul că sentimentele sunt statice.

Simţurile sunt rădăcini ale erorilor, senzaţiile nu ne oferă imaginile juste „ale obiectelor care le-au provocat. Un băţ drept pe jumătate cufundat în apă este perceput datorită refracţiei luminii strâmb sau frânt". Pentru a corecta această falsă imagine este nevoie de „spontaneitatea spiritului", vorbind în limbaj kantian, sau de o serie de observaţii necesare adecvării gândirii la obiect, vorbind în limbaj filosofic empirio-criticist. Victor Brochard susţine că „nu există eroare în senzaţii. O senzaţie este falsă în sensul că nu seamănă cu obiectul care a provocat-o. Senzaţia nu este decât un semn. Ea poate fi un element al adevăailui, dar în ea însăşi nu poate fi falsă... Nu ne înşelăm decât când formăm judecăţi şi anume judecăţi prin concepte. Conceptele nu sunt simple imagini. Eroarea rezidă în mod esenţial în actul prin care spiritul formează concepte. Ea este o generalizare incorectă... în rezumat, eroarea este posibilă în acest proces: senzaţia, imaginaţia care prepară materialul erorii şi judecata care o desăvârşeşte. Fiinţele raţionale, adică acelea care judecă cu elemente a priori, sunt singure în stare să se înşele”.

Libertatea a fost considerată, în universul moral, fie ca „o frânghie pe care cobori în întuneric”, fie ca singura idee care face posibile răspunderea şi mântuirea, iar sub raportul cunoaşterii, cauză reală a erorilor. Dar s-a născut o situaţie paradoxală în legătură cu libertatea şi eroarea. Este ea cauza erorii sau eroarea este sediul libertăţii? Aşa gândeşte Brochard. într-un determinism strict, nu este loc pentru erori, dar poate fi [loc] pentru libertate. Şi totuşi, faptul că ne putem înşela pare a fi un semn al libertăţii. Orice inadecvare este supărătoare în conştiinţa teoretică, tehnică şi practică. Trăim acest paradox: într-un univers care ne cuprinde şi deci ne determină toate actele vieţii noastre, eroarea este semnul libertăţii. Cum am spus, în acelaşi timp constatăm că erorile sunt supărătoare. Bergson spune, dacă nu mă înşel, că un argument fals îl jenează mai mult decât o gheată strâmtă. Poate pe el şi pe alţii din familia lui spirituală, care este o familie de aleşi.

P.Ţ: Nu putem ieşi din universul de valori. Unde stau ele, în lucruri sau în gândire? Ce rol joacă sentimentele, aceste expresii atitudinale ale sufletului omenesc, în formarea valorilor? Se pare că - atunci când gândirea este măsura lucrurilor - este când axiologică, când axiologic incoloră. Dar dacă valorile sunt în lucruri, sunt structuri obiective, de ce participarea noastră la ele îmbracă forma judecăţilor de valoare şi nu pe aceea a judecăţilor de existenţă? Filosoful german Nicolai Hartmann s-a întrebat dacă sunt posibile judecăţi de valoare obiective. Nu este uşor de răspuns la această întrebare. Desigur, procesele naturale nu coincid cu cele raţionale, raţiunea fiind doar „un fragment dintr-un vast tot iraţional, acesta din urmă posedând legi proprii. El respinge formula hegeliană: tot ce este raţional este real şi tot ce este real este raţional. Este acea cunoscută Identitätsphilosophie” (citat de Schmidt) Dar şi în aşa-zisa logică pură este prezentă ideea de valoare. „Dacă logica este ştiinţa legilor gândirii juste, atunci justul şi injustul fac necesare judecăţile de valoare” (Spann). Se poate vorbi de sentimentul justului şi injustului - în sens logic - aşa cum se poate vorbi de sentimentul dreptului şi nedreptului - în sens moral sau juridic. Dacă nu putem ieşi din universul de valori, atunci sentimentul, ca expresie atitudinală a sufletului omenesc, este prezent pretutindeni. Dintre toate teoriile valorii, această atitudine este cea mai apropiată de adevăr, în lumea valorilor trăim imponderabilul. Nu putem măsura tot. Sau încă nu. Aristotel considera valorile ca fiind incomensurabile, relaţiile dintre oameni fiind convenţii exprimate în legi.

Realul şi posibilul. Cel din urmă decurge din cel dintâi sau nu? În caz că nu, se pare că posibilul este sediul libertăţii. Cele două poziţii sunt deopotrivă de supărătoare, mai ales dacă avem în vedere concepţia cosmogonică creştină conform căreia creaţia se desprinde în mod necesar din creator. Sentimentul este expresia veşnicei nelinişti înăuntrul lumii de aici. El ne arată cât de greu ne împăcăm cu absolutul, iar relativul ne arată că suntem subordonaţi chinului mişcării veşnice. Când omul observator se situează în centrul lumii, câştigă în precizie, dar pierde în ceea ce priveşte certitudinea şi prin aceasta siguranţa personală. Indeterminarea îl ţine treaz, neliniştit şi posedat de perspectiva unor lupte şi cuceriri nesfârşite. Ca şi de perspectiva unor înfrângeri nesfârşite.

Ideile-sentimente. S-a afirmat că ideile sunt sentimente, atitudini relativ constante. S-a spus că adevărul este un sentiment transformat în credinţă, adică în certitudine. Dar dacă adevărul este pozitiv, şi eroarea este pozitivă, fiind rezultate ale unor procese psihologice. Aşadar, eroarea „nu este o privaţiune, adică nimic”, ci un fapt psihologic real. În psihologie, se pare că totul merge de-a valma. Dacă distingi în exces usuci, iar dacă nu, îngheţi sau amesteci, în suflet, senzaţii, sentimente şi idei. Gândirea încearcă să pună ordine. Şi nu reuşeşte întotdeauna.

Logica inimii - a sentimentelor, a sufletului - opusă logicii spiritului - raţiunii. „Sentimentul este, în general, o stare totală a existenţei corporale oglindită în conştiinţa noastră... Este definit şi ca o reacţie a acestei stări faţă de excitaţii interne sau externe, indiferent dacă produc senzaţii şi reprezentări clare... Wundt fixează aceste perechi: plăcere şi neplăcere, excitare şi liniştire, tensiune şi destindere” (H.Schmidt). „În limbajul psihologic vulgar se numeşte sentiment o stare sufletească neclară, care nu poate lua forma unei idei, sau reprezentări clare” (Dürr: Erkenntnistheorie). „Sentimentele ajută pe acei care nu pot gândi” (Kant). „Sentiment aveţi toţi, dar n-aveţi spirit” (Goethe). Aşadar, „sentimentele, pasiunile, înclinările naturale - instinctele - sunt opuse reflecţiei”, atât în ordinea morală cât şi în actele de cunoaştere. Cunoaşterea afectivă nu este demonstrată, dar este reală, ca toate normele de cunoaştere.

Mai înainte de a da câteva exemple de poziţii gnoseologice afective, citez câteva pasaje din cartea lui Brochard privind eroarea: „Putem concepe, şi chiar a fost conceput că omul atunci când cunoaşte adevărul, îl primeşte gata făcut, fără a pune în el nimic din sine. A se înşela este o acţiune care presupune intervenţia subiectului în propriile sale stări de conştiinţă. Nimic nu este mai propriu firii noastre ca erorile noastre”. Şi, ceea ce pare ciudat, subliniez eu, este constatarea că sentimentele sunt stâlpi de susţinere ai vieţii, izvoare de adevăruri şi de erori. Influenţa sentimentului asupra inteligenţei n-a fost constatată de nici un filosof. Trebuie evitat totuşi un exces. Fără a vorbi de mistici, a căror teorie nu este locul s-o discutăm aici, fiindcă ei resping raţiunea, mai mulţi filosofi au crezut că inima nu are numai rolul de a ajuta raţiunea în urmărirea adevărului, ci poate s-o înlocuiască.

Inima, spune Pascal, are raţiunile sale, pe care raţiunea nu le cunoaşte. Şi nu este vorba de adevăruri morale sau religioase. Prin inimă, spune Pascal, cunoaştem principiile... Inima simte că spaţiul are trei dimensiuni şi că numerele sunt infinite... Inima este astfel reprezentată ca o facultate a cunoaşterii care ne pune în situaţia de a opune logica inimii, logicii spiritului... Şcoala lui Iacobi şi Rousseau are aceeaşi tendinţă... în limba secolului XVIII, sentimentul însemna un grad de cunoaştere imediată opusă raţionamentului... Aceşti autori nu cruţă raţiunea de invective şi dispreţ, „adevărul fiind revelat de pasiune şi entuziasm”. După autorul citat, aceşti romantici nu şi-au pus problema „dacă această minunată facultate este supusă erorii”. Ştim toţi că raţiunea cerne sentimentele şi credinţele noastre. Uneori această sită le usucă terminând în indiferenţă sau dezgust. În acest mod s-au topit cetăţi şi neamuri întregi pe care sentimentele le-au împins în sus - linia istorică ascensională - iar raţiunea, sub forma logicii extensive, le-a împins în jos - linia istorică descensională - utilizând limbajul lui Pârvan. Omul întreg simte şi gândeşte, trăieşte plenitudinar. Când raţiunea confiscă tot, topeşte tot în apele ei.

Logica extensivă are o mare putere de seducţie prin bunurile materiale şi prin certitudinile oferite de cantitativizare. Dar poate fi caracterizată şi prin fenomenele însoţitoare neplăcute: dilatarea informă în spaţiu şi uscarea vieţii afective. Trebuie să fim mereu atenţi la calitativ, la viu, la organic. După fiecare cucerire a raţiunii, intuiţia calitativului trebuie să ridice nivelul mai sus. Şi aşa la infinit. În această ordine de idei reproducem un text al lui Eminescu, care exprimă concepţia afectivă a cunoaşterii, a marelui gânditor-poet. Textul este publicat de C. Noica în Ramuri din 15 aprilie 1968:

„Da! Orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat, când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pusă pe acelaşi punct de vedere atât de înstrăinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă şi pătrunde în inimă. Şi când ridici ochii te afli într-adevăr în una. Timpul a dispărut şi eternitatea, cu faţa ei cea serioasă, priveşte din fiece lucru! Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi nascere, cum că înfierea şi pieirea ta înşile sunt numai o părere. Şi inima numai e în stare a te transpune în această stare. Ea se cutremură încet din sus în jos asemenea unei arfe eoliene, ea este singura ce se mişcă în această lume eternă... ea este orgoliul ei”. Textul este precedat şi urmat de comentariile lui C. Noica. Reproduc un fragment din aceste comentarii, pentru claritatea şi precizia lor terminologică. „Puternica emoţie pe care o va fi resimţit Eminescu, încă din primul ceas al întâlnirii cu noutatea kantiană, apare în toată nobleţea ei, aci. Chiar dacă expresia trimite dincolo de filosofie, ca formulări literare de altminteri atât de reuşite, nu se va putea spune totuşi, nici măcar pe baza unui asemenea loc, că Eminescu înţelegea greşit sau răstălmăcea pe Kant. În particular trebuie subliniat că subiectivitatea şi «idealitatea» spaţiului ori timpului, la Kant, nu pot fi înţelese ca subiectivism psihologic şi nu pot autoriza viziunea unui timp arbitrar, pe care o pun în joc Sărmanul Dionis sau alte pagini din Eminescu”.

Şi, pentru că este vorba de spaţiu şi timp - Estetica transcendentală - ca „forme pure ale sensibilităţii", cred că este nimerit, pentru a ilustra „lumea încremenită în toate frumuseţile ei” a lui Eminescu, să prezint concepţia lui Kant despre evidenţă: „Evidenţa, adică certitudinea intuitivă, nu poate niciodată izvorî din concepte a priori”. Cardiotica eminesciană - termenul, după cât îmi amintesc, l-a întrebuinţat şi Cioran - spune acelaşi lucru. Mod de gândire platonică folosit în interpretarea unor momente din gândirea kantiană. Iraţionalitatea formelor sensibilităţii ne arată justa înţelegere a lui Eminescu. Tot astfel trebuie înţelese şi ideile platonice. Sentimentul - conştiinţa intimă - îmbracă forma unei atitudini constante.

(...)

Petre Ţuţea