- o dezvoltare a teatrului seminar. Interlocutorul lui Ţuţea poartă iniţialele R.C. (selecţiune)

R.C.: Ai vorbit de sensul existenţei umane. Cum înţelegi acest lucru? Dar mai înainte de a răspunde, să-mi permiţi o digresiune pe care o socotesc necesară în vederea formulării răspunsului la întrebare. Filosofii nu se îneacă în detalii, deşi nu dispreţuiesc cultivarea amănuntelor legate de spiritul ştiinţific. Este cunoscută cearta dintre filosofi, care construiesc, schematic, şi istorici, care se îneacă în fapte. Oamenii de ştiinţă dispreţuiesc rătăcirea filosofilor în lumea obiectelor ideale, deşi generalizările lor n-ar fi posibile fără speculaţiile acestor gânditori,  iar plafonul  gândirii lor ar coborî la nivelul unui empirism vulgar. Uneori simplificările excesive ale filosofilor sunt semnificative şi sugestive. Nae lonescu împărţea istoria umană în două mari perioade: până la Renaştere şi după Renaştere. Până la Renaştere, omul îşi cerea scuze în fiecare zi lui Dumnezeu că există, iar după Renaştere Dumnezeu este obligat să ceară omului scuze că există. Chiar dacă această periodizare nu este istoric justă, metafizic este justă, fiindcă ne revelează drama omului modern supus unui proces de dezdivinizare, ca şi natura. Pentru metafizician, istoria este când text, când pretext, după cum îi impune lumea esenţelor sau uneori  dorinţele  şi  capriciile,  asemenea artistului, de care se află mult mai aproape.

O să-mi permit şi eu o simplificare de aceeaşi natură, o să contemplu omul metafizic, în marşul lui în timp şi spaţiu, omul ne apare în aceste ipostaze: stăpânit de zeu, dezdivinizat, încorporat în natură, detaşat de natură şi animalizat. Detaşarea de natură a fost considerată ca fund cea mai fecundă şi cea mai strălucită, deşi această existenţă a fost golită de sens. Cele mai multe şi mai variate instrumente au fost create când armonia cosmică a fost înlocuită cu lumea fenomenelor şi ficţiunilor care le exprimă. O simplă schimbare de atitudine a omului cercetător ne-a revelat funcţiunile descompunerii  şi  dizarmoniei în ordinea  concretă  a  lucrurilor şi  în  ordinea  tehnică a configuraţiilor utile. Omul cuceritor ne apare sub forma unui cacograf al legilor lui Dumnezeu, el înlocuind certitudinea cu aproximarea şi exactitatea cu precizia. Aproximarea face procesul abstractizării mai subtil şi mai nuanţat. Succesele obţinute l-au determinat să considere stilul probabilist al gândirii lui ca o biruinţă şi nu ca expresie a imperfecţiunii lui. În noul bâlci metehnele devin virtuţi, îmi place expresia lui Heisenberg  care  vorbeşte  de  “posibilitatea  constituirii ştiinţelor moderne ale naturii, prin prezenţa unei forme specifice de impietate creştină”. Mă gândesc la acel "deus absconditus", a cărui depărtare permite toate îndrăznelile şi mai ales înnobilarea curiozităţii nelimitate, prin originea ei divină.

De altfel, cu sau fără Dumnezeu, omul de ştiinţă modern îşi continuă marşul său autonom, clădind lumea pe adevărurile lui. Importantă este atitudinea lui faţă de natură. “A considera natura nu numai în afara lui Dumnezeu, ci şi în afara omului,  astfel  ca să se nască drept scop suprem descrierea sau explicarea obiectivă a naturii, corespunde complet acestei tendinţe", spune Heisenberg. Care a fost cauza acestei  schimbări  de atitudine?  Răspunde tot el: "Schimbarea de atitudine a savantului fată de natură ar putea fi explicată prin dezvoltarea gândirii creştine din epoca aceea. Dumnezeu părea aşa de sus în cer şi aşa de departe deasupra pământului încât considerarea pământului independent de Dumnezeu putea să capete şi ea un sens. În ceea ce priveşte ştiinţele moderne ale naturii avem chiar dreptul să vorbim de o formă specific creştină de impietate. Aceasta ne dă posibilitatea să înţelegem motivul din care nici o evoluţie asemănătoare nu s-a produs în alte culturi. Probabil că nu din întâmplare natura a devenit, tocmai la vremea aceea, subiect al reprezentării artistice, independent de tema religioasă” (W. Heinsenberg, cit. de H. Cuny, trad. ing. Mihai Livescu). Aşa arată omul european al vremii noastre: un cuceritor orgolios şi zănatic, când credincios, când necredincios, când pesimist, când optimist, silit să trăiască şi să se despartă.

P.Ţ.: Fie că limităm această viaţă pe pământ, fie că vrem să legăm pământul cu cerul, sau finitul cu infinitul, fie că organizăm conştiinţa teoretică între un început şi un sfârşit, fie că venim de nicăieri şi mergem spre nicăieri, un lucru este cert: omul vrea să trăiască. Omul concret. Pofta sinuciderii nu este generală. Ea îmbracă forme patologice. Mă mulţumesc deocamdată să definesc sensul existenţei umane în aceşti termeni: voinţa zămislirii, a vieţuirii şi desăvârşirii. Unii vor să se desăvârşească, deşi sunt convinşi că acţiunile lor nu au nici un sens, iar alţii, în vederea fericirii terestre. Sunt şi de acei care tind spre perfecţiune în vederea mântuirii. ,"Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. Dacă îmi amintesc bine, Nietzsche spune acestea: "Viaţa este un izvor de fericire, dar de câte ori vine să se adape la el canalia, toate apele se otrăvesc. Mulţi s-au întors din calea vieţii fiindcă n-au voit să-şi împartă pâinea, fructul şi focul cu spurcaţii conducători de cămile”. Nu poate trăi oricine acest patos al distanţei, cum gândeşte el, fiindcă nu toţi oamenii sunt dispuşi să guste fructul amar crescut din sentimentul inegalităţii. Toţi oamenii sunt îndreptăţiţi să participe la procesul desăvârşirii, să urce una sau toate treptele care duc la perfecţiune. Năzuinţa spre mai bine este o caracteristică a sufletului omenesc. Deasa întrebuinţare a acestei formule a trivializat-o, pierzându-şi relieful axiologic, ca efigia de pe o monedă care a circulat prea mult.

R.C.: Dacă existenţa umană are un sens, atunci toate lucrurile din univers, ca şi universul întreg ar trebui să aibă un sens, fiindcă omul face parte integrantă din univers. Unii afirmă că viaţa şi universul n-au nici un sens. Lucrurile trebuie privite în sine.

P.Ţ.: Antifinalismul îmbracă trei forme, aparţinând la trei sisteme filosofice: perspectivismul estetic, filosofia mobilităţii absolute şi concepţia ştiinţifică a aşa-ziselor legi obiective ale naturii. O discuţie în legătură cu finalismul şi antifinalismul este oţioasă. Aici este vorba de finalitatea desprinsă din substanţa omului concret. Dacă facem abstracţie de această finalitate, ajungem la omul titirez. Se pare că fiecare lucru există în sine. Goethe spune că copacul din care noi facem dopuri pentru sticle nu creşte în vederea acestui scop.  Un filosof al  culturii  afirmă că conţinutul  istoriei universale este efortul constant al omului, ca fiinţă raţională, de a da sens la ceea ce este lipsit de sens. Rostul lucrurilor se desprinde din sistemul nostru de trebuinţe. Cu sau tară voia lui, omul se situează, prin conştiinţă, în centrul  ordinii universale. Numai aşa lucrurile capătă un sens. După cum am spus, nu numai pentru că omul  voieşte, ci şi pentru că reprezintă cea mai înaltă treaptă de dezvoltare a naturii, ajunsă prin el la conştiinţa de sine. Aşadar, pentru că este în stare să dea sens existenţei şi să devină măsura tuturor lucrurilor prin raţiunea şi libertatea cu care a fost înzestrat. Herder, care se miră cum a putut natura "să încredinţeze raţiunea şi libertatea unei făpturi atât de slabe”, constată că "omul are putere nu numai pentru a aşeza greutăţile pe cântar, ci şi să fie el însuşi greutate pe cântar”. Natura în sine a fost înlocuită cu natura văzută de om. Lipsa de sens, ca şi sensul, poartă pecetea arbitrariului.

R.C.: Omul a fost, este şi va fi în permanenţă frământat de aceşti termeni fundamentali ai cunoaşterii: realitatea, adevărul, libertatea şi valoarea. Cum se oglindesc în diferitele discipline ale minţii omeneşti?

P.T.: Formele acestor discipline par că împart lumea în bucăţi. Indiferent de punctele de vedere întâlnite în diferite discipline, cât şi de numărul disciplinelor, există totuşi o tendinţă comună. Divergenţele sunt aparente. Teologia, filosofia, arta, ştiinţa şi tehnica tind să se întâlnească în absolut. Că acest absolut se confundă cu binele suprem platonic, că se află la începutul lucairilor, că este prezent permanent în substanţa lor, că îmbracă forma unei finalităţi ultime, oricum ar fi conceput, acesta se confundă cu idealul suprem al omului. Am mai vorbit de rostul absolutului în istorie. Este greu de înţeles istoria acestei fiinţe tară acest principiu mişcător. Cum putem altfel înţelege trecutul cu zeu titanii, eroii legendari şi eroii istorici, prezentul cu neliniştile lui şi viitorul pe care ni-l putem închipui încărcat de nesfârşite posibilităţi dar şi încheiat. Cum putem altfel înţelege zbaterea permanentă a omului pentru a ieşi din ghearele naturii şi ale mizeriei pricinuite de falsele construcţii omeneşti? Artistul voieşte să fie absolut liber şi să scape de constrângerile impuse de logică, de societate şi de natură şi în acest sens este un cuceritor al libertăţii iluzorii.

Omul de ştiinţă voieşte să cucerească legile naturii, stăpâne ale obiectului cercetat, şi mânuindu-Ie să obţină o libertate limitată, dar reală. Cel din urmă cucereşte în etape libertatea reală, iar cel dintâi face de multe ori un joc gratuit care îmbracă şi forma zănăticiei. Omul de ştiinţă modern utilizează în marşul lui spre adevăr: observaţia, experimentul şi raţionamentul. Mi-a plăcut forma lui Claude Bernard care împarte ştiinţele în contemplative şi cuceritoare. Contemplaţia nu ne transformă în stăpâni ai naturii. Artistul este contemplator şi observator. Oricât de vie ar fi contemplarea lui, ea rămâne în marginile înţelegerii simple a realităţii. EI este un zămislitor de iluzii, care produc emoţii plăcute, sau prizonier al iluziilor. Charles Maurras afirmă că arta este expresia jocului aparenţelor. După părerea lui, Dante face excepţie de la acest principiu. Eu cred că nu-i este interzis artistului să-şi întindă sfera cunoştinţelor, în vederea procreării materialului de construcţie al operei sale, de la faptele şi tehnicile mărunte ale existenţei până la ultimele cuceriri ale ştiinţei sau până la cele mai înalte speculaţii teologice şi filosofice. Şi el este îndreptăţit să tindă la ieşirea din jocul aparenţelor şi să meargă la esenţe.

De altfel nici omul de ştiinţă nu scapă de jocul aparenţelor. Aceşti termeni: aparenţa, realitatea, concretul,  abstractul,  jocul contradictoriu al faptelor şi ideilor, adevărul, eroarea, falsul, înşelăciunea spontană sau reflectată, durerea, suferinţa, incertitudinea, instabilitatea şi tot lanţul de nelinişti ale sufletului omenesc sunt prezente atât în conştiinţa artistului cât şi a savantului. Austeritatea celui din urmă este întregită de umorul sau de tristeţea celui dintâi. Realitatea este un dat natural transformat prin întrebare în problemă şi obiect. Această prezenţă determină procese  intelectuale sau sufleteşti. Vraja se destramă sub paşii raţiunii. Dacă unii pulverizează realitatea privită ca lucru în sine, alţii o lărgesc până la obiecte ideale sau imposibile, în acest sens sunt reale şi ideile întrucât determină voinţa noastră şi chiar plăsmuirile închipuirii. Nu discutăm aici dacă noi construim lumea sau o reflectăm, mai ales când e vorba de o modalitate estetică. Artistul este mult mai liber faţă de obiectul contemplat de el decât omul de ştiinţă. Cel puţin în stadiul actual al culturii. Am spus mai înainte că artistul proiectând certitudinile lui interioare ne oferă o libertate iluzorie.

Artistul poate fi: simplu, complex, clar, confuz, lucid, naiv, paradoxal, absurd şi uneori stupid, închipuirea îi permite să populeze universul cu mituri  noi, iar luciditatea îi permite să facă un joc paradoxal sau absurd. Prin categoria lucidităţii ne explicăm formula lui Cioran care situează pe acelaşi plan, ca fiind identice, ideile: Dumnezeu, infinitul şi neantul. La fel şi paradoxul lui Barres, că savanţii ştiu tot, dar numai atât. De asemenea, ierarhizarea oamenilor mari  a lui  Chesterton: oamenii mari de rangul întâi, care seamănă cu toata lumea (Shakespeare), oamenii  mari  de rangul  doi, protestatarii indignaţi de injustiţie şi stăpâniţi de setea înfăptuirii dreptăţii (Swift), şi oamenii mari de rangul trei, care nu seamănă cu nimeni (Wistler). Luciditatea este considerată un mod intuitiv de a pătrunde esenţa lucrurilor prezente, trecute şi viitoare claritatea este o categorie raţională specifică spiritul ştiinţific, care operează cu distincţii.

Munca ştiinţifică est strâns legată de delimitare şi de aproximare. Ştiinţa este pândită permanent de caducitate şi constituie, cu tot stocul ei de erori, un instrument preţios al omului în lupta lui de adaptare şi pentru dobândirea libertăţii reale. Arta pare a fi perenă, dar în afară de unele clipe de satisfacţie nu ne poate transforma în stăpâni ai naturii. Omul de ştiinţă tinde către absolut, în timp ce artistul îndrăzneşte să-l afirme. Max Planck caută „sub dependent, independentul, sub relativ, absolutul, sub trecător, nepieritorul”, în acest sens libertatea se leagă de adevăr. Omul de ştiinţă este răbdător şi laborios. El obţine puţin şi sigur. Libertatea lui de mişcare este limitată. Homer este permanent actual, veşnic tânăr, cu toate miturile Iui. Ulise, cu dorul lui întins peste ape, cu şireteniile lui, cu înţelepciunea lui, cu tenacitatea lui şi cu minciuna din plăcere, cochetăria fiicei regelui Alcinous şi a muierilor din suita ei şi câte alte frumuseţi n-au pierdut nimic din farmecul lor. Miturile au darul să conserve în tiparele lor zeii, eroii, fiinţe năzdrăvane şi  fenomene însufleţite ale naturii. Aceasta expresie străveche a sufletului naiv îşi prelungeşte existenţa până în vremea noastră, fiind utilizată şi de omul modern. Fiindcă aceasta este un mod fundamental de a da expresie sufletului poetic.

(...)

Petre Ţuţea