Ultima ediţie: Editura Eikon, 2007. 

redăm un fragment din capitolul Desfigurarea limbajului:

În această lume, în care contrariile sînt aparente, în care contrastele sînt valori estetice senzoriale, armonii imaginare, iar limbajul paralel cu natura lucrurilor, se situează conştiinţa teoretică si artistică a lui Mircea Eliade, stînd sub imperiul mistic al Transcendentei, participarea la realul transpersonal eliberindu-l din captivitatea "naturii destin". Sacrul lui Mircea Eliade este o fereastră deschisă spre Absolut, închisă magic pentru omul modern, pentru acest "animal raţional, bolnav si muritor" (Sf. Augustin) sau "depravat" (Rousseau), a cărui lume este "cînd veselă, cînd tristă", ca-n "Glossa" lui Eminescu. Cînd Cerul îl refuză, dansează jocul lui Satan, ca Baudelaire, sau Rimbaud, joc dialectic steril, mod ostentativ de trăire a misterului, un rafinament absurd. Nici Hölderlin n-a primit vreun mesaj din partea Cerului mistic si n-a putut citi tainele naturii, nevăzînd izvoarele, ci numai curgerea lor aparentă (Ein Zeichen sind wir, Deutungslos, Deuxième esquisse pour Mnêmosyne, după Heidegger cit. de Jean Pierre Tafforeau). "Întrebările oedipiene, mişcarea spirituală între cer si pămînt, sau pe pămînt, căutarea unei patrii, monstruosul l-au mutat în lumea mitică grecească, într-un pur imaginar ca si sensul acelei lumi" (cit. de Tafforeau). Aporetica lui Heidegger: "semnele indescifrabile ale existentei l-au mutat poetic tot în acea lume, ale cărei sensuri s-au pierdut în uitarea europeană întreţinută de simbolica metafizicii postsocratice".(cit. de acelaşi). Heidegger a crezut, ca si Heraclit, că "naturii îi place să se ascundă" si "fără să se creadă un înţelept, un autor să nu exprime, să nu comunice, ci să arate de departe, semnele întîlnite fiind restituite ca semne: Regele al cărui oracol este la Delfi nu vorbeşte, nu ascunde, dar face semn", (Heraclit, Fr. 93, cit de acelaşi).

Comunicarea magicului si misticului de către Mircea Eliade, acest joc al căutării si inspiraţiei, constituie expresia conştiinţei lui metafizice oglinditoare a celor două lumi, cea de aici, a profanului - în care se întîlnesc: viciile si virtuţile, dorinţele, împlinirile si eşecurile, sfinţenia si rătăciririle eroice, deznădejdea, pofta de putere si de bunuri si plăcerea, necesitatea si întîmplarea, logicul si stihinicul, pustiul si plenitudinea, luciditatea profetică si absurditatea"raţională" a omului autonom, revelaţia si căutarea, lupta si resemnarea, "ziua pămînteană faustică" împletită din bucurii si tristeţi, omul cumsecade trăind sub timp - cum spune cronicarul - reprezentînd principiul conservator al existentei, şi înţeleptul, contemplarea senină a frămîntarilor lumii de aici - bineînţeles în absenta barbariei - a acestei anticamere oglinditoare imperfectă a celei de dincolo, în speranţa trăirii bucuriei contemplării acesteia din urmă - şi lumea de dincolo, lumea Sacrului. Este vastul real al celor două lumi, în spiritul florentin, pe care Renaşterea umanistă nu-l sterilizase prin anulare antropocentrică si naturalistă a misticei medievale, cum spune Burckardt, admirînd acest integralism al geniului italic. Perspectiva mistic-medievală a lumii de dincolo întreţine speranţa obţinerii libertăţii reale şi nemuririi, mîntuirea însemnînd, eschatologic vorbind, ieşirea din captivitatea naturii, adică depăşirea jocului axiologic chinuitor al opţiunilor si al vieţii si morţii. De altfel, Mircea Eliade este atitudinal întreg, în toată opera lui. Psihologic întemeiat, mai ales prin conştiinţa teoretică. Aşa întîlnim misticul, miticul, magicul Si raţionalul, în actualitatea lui modernă, acest gînditor artist proiectează peste timp viziunea mistică a unui "prezent pur" în sensul eternităţii goetheene.

În acest context, interesează concepţia lui asupra fenomenului literar si-n special asupra epicului, gen în care s-a manifestat. Operele apartinînd imaginaţiei se desfăşoară sub stăpînirea gîndirii mistice: "Ar fi multe de spus în legătură cu această concentrare, aproape exclusivă asupra prozei fantastice. În jurnal, ca si în cîteva texte, am comentat ceea ce as îndrăzni să numesc concepţia mea despre literatura fantastică. Si care se deosebeşte, bunăoară, de cea a romanticilor germani, a lui Edgar Alan Poe, sau a lui J .L. Borges. Ar fi inutil să încerc a o rezuma aici. Destul să amintesc că e solidară cu concepţia mea despre gîndirea mistică si universurile imaginare pe care le fundează, universuri paralele lumii de toate zilele si care se disting în primul rînd printr-o altă experienţă a timpului si a spaţiului (Mircea Eliade. În curte la Dionis, Cuvînt înainte, 1981). Înţeleg misticul ca limită a magicului, iar paralelismul fantasticului fată de concretul cotidian - deşi aparţin lumii de aici - ca depăşire estetică a pitorescului, implicînd o forţă deosebită a închipuirii, la acest nivel arta întîlnindu-se cu ştiinţa. Creaţia situează omul în realul atotcuprinzător, în care se includ: concretul, fantasticul, posibilul si imposibilul. Lumea sensibilă poate fi cunoscută mistic, prin revelaţie, si magic, prin căutare. Imaginarul, fictivul ţin de subiectul căutător, nu de obiectul căutat, adică fantasticul priveşte obiectul nedescifrat încă de subiectul cercetător, care poate ghici, sau rătăci în sfera posibilului, acesta fiind jocul sistemelor de referinţă ale acestui subiect autonom, în centrul cărora stă el, cu ipotezele si rezultatele sale utile sau aleatorii. Imposibilul este sinonim cu supranaturalul si accesul la el se cheamă revelaţie. Este forma mistică a cunoaşterii. Cînd Faust "iubeşte pe acela care doreşte imposibilul", confundă magicul, căruia i s-a livrat, cu misticul, care nu poate fi dorit, ci primit, ca expresie a harului. Mistica înlătură tensiunea polară subiect-obiect, prin supunerea la obiectul transpersonal, în forma participatiei. Orice formulă de gîndire autonomă nu poate înlătura această tensiune, paralelismul semn-obiect, contradicţia, incertitudinea, unitatea lumii, unităţile din ea. Comunicarea între cele două lumi şi-ntre straturile celei de aici fiind dată din primordii, căutarea este chinul istoric al omului păcătos.

Mă gîndesc la asa-zisa "teorie a obiectului", a lui Meinong, "trăirea autonomă" neavînd caracter completitudinar, neputînd unifica transcedental - adică imanentist-aprioric - "imaginarul, concretul, posibilul si imposibilul"; intelectul, intuiţia si închipuirea omului autonom nu poate depăşi fantasticul, fictivul sau ipoteticul si deci nu duce la adevăr ca unitate ideală. Adevărul e accesibil gîndirii mistice, subordonate Absolutului, gîndire care-l primeşte necăutîndu-l. Unitatea si multiplicitatea constituie un paralelism insolubil, în plan logic, ca orice simbolică autonomă, omul singur căutător al adevărului nedepăsind aporeticul, fiind un ghem de întrebări - cum am mai spus în alt context - aşa explicîndu-se "armonia prestabilită" a lui Leibniz. Ce legătură au aceste consideraţii teoretice cu fenomenul literar? În cazul lui Mircea Eliade, au, fiindcă el cere literatorului conştiinţă teoretică, aceasta permitîndu-i "să spună banalităţi". El consideră însă "dreptul de a spune banalităţi" un privilegiu al "clasicilor de rangul întîi, care le împletesc cu paradoxe". Heidegger le constată la Aristotel si le găseşte fireşti, după cît mi-amintesc, fiindcă lumea este aşa cum o vede el, banală, originali fiind idioţii. Un gînditor mistic se mişcă între cele două lumi, în care stăpîneste cea de dincolo, izvorul celei de aici. Aşa apar în spiritul lui termenii fundamentali: dogma, legea şi norma, care-i determină poziţia lui în cosmos, faţă de sine şi de semeni. Aceşti termeni sînt prezenţi şi-n conştiinţa teoretică a lui Mircea Eliade.

Petre Ţuţea