Alunecând printre aparenţe, realităţi şi ficţiuni am ajuns la omul european, a cărui curiozitate nelimitată şi a cărui poftă de cucerire în toate sensurile l-au dus la creaţia unei culturi de o complexitate necunoscută în alte spaţii. Bineînţeles, tot în stilul reflecţiilor, expunerilor scurte şi dialogurilor – amândoi ştim că termenii obiectiv şi sistematic nu au acoperire, punctele de vedere cu coloratura lor afectivă ţinând de natura umană – am stabilit să-l prezentăm aşa cum este, în măsura în care acest lucru este posibil. Xenopol afirmă, pe drept cuvânt, că lumea modernă este creaţia omului european. Aurel-Dragoş Munteanu fixează cadrul discuţiei.

«Desigur», spune el, «este vorba de omul integral, sau cel puţin de sufletul integral al omului european. Dacă ne rezumăm la problema opţiunii avem, prin simplificare, un tip de umanitate care nu exprimă întregul peisaj european. Şi nu este nevoie să examinăm filozofia existenţialistă în toate variantele ei. Este suficient să luăm un poet, sau una din ipostazele lui, pentru a vedea unilateralitatea acestui punct de vedere. Este vorba de Ion Barbu, care nu are nelinişti metafizice sau gnoseologice izvorâte din întreguri. O "formă poetică avară" pură este în măsură să producă "o emoţie mai profundă şi mai agravată parcă de densitatea pe care i-o conferă o formă avară". În această puritate el vede "toată forţa exhaustivă a gândirii moderne". Nu cred că purul coincide cu exhaustivul, nici chiar în sfera raţiunii speculative. Dar să lăsăm de-o parte limbajul lui Barbu, cu exagerările şi impreciziile lui, de care s-au ocupat diverşi specialişti, şi să cităm un text caracterizat prin mutarea deciziei în zona purului:

Kant îi impută lui Aristotel prezenţa impurităţilor empirice în zona intelectului pur, a categoriilor, pentru ca să le lege de lumea sensibilă. Şi Ion Barbu coboară din lumea ideilor platonice prin imagine şi metaforă, chiar până în zona plină de sevă a realismului balcanic. Ceea ce interesează în acest lung citat este faptul [20] că decizia nu este calea spre adevăr, ci cel mult o satisfacţie personală trecătoare, sau durabilă. Fie că este vorba de o analiză spectrală, fie de un examen critic mai amplu, prezentarea omului european nu poate urma calea opţiunii, fiind vorba de omul integral, sau de sufletul integral al acestuia în peisajul european.

Există şi acest tip uman, tipul opţiunii, tragic sau mistic. Noi trebuie să plecăm de la întregul uman, individual şi social. Decizia poate fi mutată şi în zona purului, din necesitate logică, din gust artistic înăuntrul unei mode, sau din pasiunea mistică a absolutului. S-a încercat şi construcţia unei logici a judecăţilor de valoare, deşi formalizarea logică în această zonă a gândirii nu este convingătoare, fiindcă atitudinea implicată în orice judecată de valoare o încarcă cu elemente psihice care o depărtează de gândirea pură. Aşadar, integralism antropologic şi sociologic, în măsura în care acesta este posibil, sub forma unui joc subtil în care se combină intuiţia structurilor, construcţiile raţionale – oglindite în sisteme şi tipuri, portrete şi tendinţe. Soma, sufletul ca lume afectivă şi spiritul ca gândire pură.

Trăim într-o vreme de confuzie generală, în care nuanţele îşi pierd semnificaţia şi inteligibilul, obscurul şi inefabilul se contopesc, iar inteligibilul, die bloß gedachte Welt, se prezintă când autonom, când împrăştiat în nesfârşita lume concretă. Există şi încercări de a uni inteligibilul cu sensibilul, mai sunt şi estetizanţii, care construiesc ordinea pe perenitatea operei de artă, aşa-zisa armonie a întregurilor artistice permiţând cunoaşterii sensibile să realizeze definitivul în artă, care poate înlocui instabilitatea, prin aceasta acordând impresiei funcţii de cunoaştere pozitivă, deşi se cunosc imperfecţiunile simţurilor, ale acestor porţi ale iluziei.

"Zona indeterminării este suprimată în jurul operei de artă, şi acest produs pe care trebuie să-l atribuim libertăţii, pentru că [21] nimeni nu constrânge pe artist să creeze în afară de propria lui pornire, este, în acelaşi timp, produsul cel mai necesar din lume5 pentru că nu putem clinti nici schimba ceva din el". (Tudor Vianu, Semnificaţia filozofică a artei). Întrebuinţând termenii săi: cosmos oglindit în opera de artă, cosmicitate, libertate şi necesitate – unirea libertăţii cu necesitatea este posibilă prin reflectarea divinului în opera de artă şi duce la transformarea iluziei în adevăr. Când frumosul nu este conceput ca idee platonică, ci ca produs spiritual al omului, atunci artistul nu mai participă la perfecţiune şi nici n-o realizează, armonia dinăuntrul operei lui fiind iluzorie. Fiindcă acestea sunt cele două poziţii polare: "Platon văzuse în frumuseţe reflexul unei idei. Aristotel recunoaşte în artă produsul omenesc al prelucrării unui material" (Tudor Vianu, op. cit).»

Omul care doreşte perfecţiunea trebuie să caute modelul în afara lui. Iar ideea platonică este modul de gândire al lui Dumnezeu, adaug eu. Continuă, te rog.  «Recoltând rezultatele proceselor istorice cuprinse în vremea noastră, constatăm mersul spiritual al omului universal şi etern: unitate absolută primordială, diversitate, mozaic şi haos – şi setea de întoarcere prin cunoaştere pozitivă, sau prin extaz: degradare şi reînălţare. Descoperire, invenţie, creaţie, imitaţie, asimilare şi respingere, impuls plăsmuitor. Joc spiritual plotinian. Discuţie filozofică şi istorică. Atitudine filozofică proiectată pe poziţiile spiritului contemporan, considerat ca sumă a experienţelor trecutului umanităţii, fiindcă Europa actuală este o sumă, în acest peisaj elementele nefiind sudate într-o sinteză, din cauza diversităţii materialelor şi izvoarelor. Acesta ar fi cadrul discuţiei problemei omului european al vremii noastre. Sunt linii generale», spune Aurel-Dragoş Munteanu.

Cadrul şi terminologia sunt interesante. [22] În istoria spiritului uman se reflectă haosul şi ordinea, integrarea şi dezintegrarea, simplificarea şi diversificarea. Evoluţioniştii, care operează constatator cu termeni diferiţi şi chiar opuşi, pe care-i unesc mecanic: "diferenţiere, specializarea funcţiilor, concentrarea organică creatoare de structuri oarecum stabile", invocă evidenţa faptelor, dar nu cauzele lucrurilor. Orice cunoaştere, în afară de cunoaşterea prin cauze are caracter formal şi deci nu poate transforma ipotezele în certitudini teoretice. Omul creează axiome şi teoreme, dar n-a creat axioma naturii sale. Sunt implicaţi în judecăţile noastre termenii: determinism, indeterminism, cauzalism sau hazardul ca dimensiune a gândirii istorice, fenomenalism, fenomenism, fenomenologie, raţionalism, criticism, istorism şi dogmatism.

Concepţia metafizică a vieţii şi universului este o cerinţă a spiritului universal, care obligă omul la cunoaşterea esenţelor şi a unităţii absolute. De aceea trebuie să adăugăm aceste poziţii şi concepte fundamentale, fără de care nu se poate cunoaşte omul european: pluralism; dualism; monism; percepţiile lui Leibniz, sau unitatea spiritului, această monadă "învăluită în percepţii, sau simplul în multiplu", care coboară până la micropercepţii, unind conştientul cu inconştientul; "dubla garnitură" de categorii ale spiritului uman, această structură categorială fiind impusă de nevoia explicaţiei actului creator în cultură şi a actului util; cultul corpului şi unitatea corp-suflet (Nietzsche); simţurile ca facultăţi şi realitatea organelor care mijlocesc senzaţii reale şi iluzii; clar-obscurul, sau iluzia cromatică a concretului; conformismul; spiritul protestatar; spiritul revoluţionar; tipurile, cu deosebire contemplativii şi activii; utilul; [23] gratuitul; absolutul; relativul; stilul în artă şi ca spirit de epocă; gândirea pură şi experienţa; raţiune şi intuiţie; iniţiere, inspiraţie, graţie, revelaţie, extaz; spiritul integral; viziunea organică a culturii şi autonomia valorilor; ordine, ierarhie şi anarhie; întregurile şi individuaţia; motivele şi formele pure; armonie prestabilită (Leibniz); cultul faptei (Faust). Totul înfăşurat în misterul lui Blaga.

Desigur, singurul punct de vedere îndreptăţit într-o astfel de discuţie este cel filozofic. Şi dacă noi căutăm esenţe, cel metafizic, pentru natura lirică a metafizicii – ceea ce corespunde subiectivismului modern – şi pentru că metafizica este ştiinţa realului. Filozofia, fie ca ştiinţă a realului, sau a absolutului, cum spune Hegel, fie ca sinteză a cunoştinţelor noastre, poate fi prezentată istoric şi sistematic. Modul gândirii filozofice îmbracă forma stilurilor ca expresii globale de epocă, a sistemelor, disciplinelor şi problemelor. Omul european contemporan ne apare tocat în atitudini şi în probleme, cunoaşterea lui fiind când directă, când dedusă, când empirică sau teoretică. Marile sisteme şi stiluri, modelele istorice şi cele ideale sunt înlocuite când de un joc de nuanţe izvorât din necesitatea preciziei, când de curgerea informă a sufletului. Confuzia este socotită adâncime, insubordonarea formă a libertăţii. Individuaţia ridicată în planul conştiinţei a situat "indivizii unii lângă alţii şi unii după alţii", insul răzvrătit pretinzând autonomie absolută, prin faptul că poate gândi tot şi prin faptul că poate crea tot. Nu trebuie ignorate sofismele şi paralogismele individualismului modern şi impasul prin care se ajunge prin absolutizarea structurilor mintale. Trebuie împletită "analiza spectrală" cu critica culturii europene.

«Trebuie pornit de la o stare în care se întâlnesc tendinţe fundamentale contrare, care ne poate arăta omul tocat de care vorbim», spune Aurel-Dragoş [24] Munteanu. «Chiar dacă nu se mai poate vorbi de sisteme şi stiluri şi nici de unitatea spirituală a Europei, se poate vorbi de oameni întregi, de jumătăţi de oameni, sau de resturi de oameni. Fiindcă nu toţi europenii sunt conduşi de formula aller à la dérive. Farmecul întâmplării, al neprevăzutului, gustul pentru absurd, grotesc, monstruos, fantastic, haotic şi obscur se întâlnesc cu clasica pasiune a clarităţii, a ordinii şi adevărului. Am vorbit de multe ori despre valori permanente şi despre valori istorice, despre simbolica lumii interioare şi a celei exterioare, despre omul pur şi despre cel integral, despre adevăr şi eroare în timp şi în spaţiu, despre logica calităţii şi a cantităţii, despre concret, real şi ideal, despre spiritul care depăşeşte cantitatea prin gândire, care nu se pierde steril cu "întinderea infinită" (Spinoza), sau prin conştiinţa infinitului pe care o are omul orgolios, cunoscător al limitelor sale (Kant), despre sistem şi omul purtător sau nepurtător de sistem, de cele două direcţii ale spiritului: cea în susul real sau imaginar şi cea în josul real sau imaginar. Şi acestea trebuie luate în discuţie», adaugă Aurel-Dragoş Munteanu.

Nu vom termina azi, şi nici nu vom mai lungi discuţia în stilul poveştilor orientale din "O mie şi una de nopţi", cum spune Joseph de Maistre în Les soirées de Saint-Pétersbourg pentru a arăta ideea de măsură şi de ordine, dar nici nu cred că discuţia va fi atât de sistematică, date fiind mulţimea problemelor şi diversitatea aspectelor spirituale şi atitudinilor omului european. Nu trebuie uitate, când este vorba de spiritul european, aceste aspecte: enciclopedismul, socotit de metafizicienii esenţelor maladie mintală, setea de exactitate sau idealul cunoaşterii, gândirea axiomatică şi dogmatică,  experienţa etern deschisă – jocul infinit de nuanţe, haosul, ordinea, moartea absolută sau neliniştea metafizică a neantului, "legarea morţii de nemurire" – cum spune Voltaire marchizei du Deffand, logicul, firescul şi absurdul, [25] creaţia ca trecere de la nefiinţă la fiinţă, sau în forma iluzorie a organizării, jocul permanent al afirmaţiei şi negaţiei, sau iluzia dialectică, absolutul, infinitul, imperfecţiunea sau dinamica spiritului uman, perfecţiunea sau statica spiritului uman, conţinutul şi formele lucrurilor sau logos şi haos, limitele cunoaşterii în care se cuprind: puterea şi neputinţa omului, credinţa, speranţa şi iubirea, îndoiala sau ocolul lucrurilor, tristeţea nelimitată legată de individuaţie, care cuprinde tot şi care ne revelează natura tragică a timpului eficace. În fond: Zeul, destinul şi omul. §