Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia , Bucureşti, 2000 - Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea

De aceea, lui Petre Ţuţea nu-i plăcea să i se spună "filosof", ci prefera să se numească pe sine "gînditor creştin". Strădania lui a fost tocmai aceea de a-l trezi pe "omul autonom" din beţia sa filosofantă, arătîntu-i calea spre Absolutul divin (singurul Real autentic), spre Revelaţia divină ca garanţie veşnică a Adevărului. Căci, în afara Revelaţiei, omul nu va trece niciodată, cu toate demersurile lui autonome, dincolo de întrebarea lui Pilat: "Ce este adevărul?"...

Asta nu înseamnă însă că Petre Ţuţea – cum s-au pripit să concluzioneze unii – nu dădea nici o şansă şi nici un rost filosofiei. Filosofia poate rămîne utilă în măsura în care admite să se pună, cu mijloacele ei, în slujba lui Dumnezeu. Dar nu în slujba Dumnezeului abstract al metafizicienilor sau a acelui metaforic "Dumnezeu al culturii" pe care-l invoca un Constantin Noica, ci în slujba Dumnezeului Celui Viu, a lui Iisus Hristos – Logos-ul Întrupat.

Filosofia ar avea trei soluţii: a) să piară pe limba ei; b) să se consoleze ca slujnică a "ştiinţelor exacte" sau c) să redevină ancilla theologiae. Aceasta din urmă ar fi calea pe care s-ar putea "înălţa smerindu-se", aşa cum i s-a şi întîmplat de cîte-va ori în istorie: cu Apostolul Pavel, cu Origen, cu Augustin, cu Dionisie Pseudo-Areopagitul, cu Ioan Damaschinul, cu Toma de Aquino, cu Grigorie Palama, cu Nicolaus Cusanus, cu Pascal, cu Kierkegaard, cu Maritain, cu Guénon, cu Berdiaev sau cu Nae Ionescu. Şi, am adăuga: cu Petre Ţuţea însuşi.

Vorbind în termenii filosofiei culturii – şi cred că în manuscrisele lui Petre Ţuţea se află in nuce o întreagă filosofie creştină a culturii – s-ar zice că noi trăim astăzi nu doar eşecul unui tip antropologic ("omul autonom"), dar şi al tipului de cultură ce s-a creat "după chipul şi asemănarea" lui. Poate că se va găsi într-o zi cine să ducă pînă la capăt, într-o formă mai puţin aforistică, răzleţele gînduri geniale ale lui Petre Ţuţea. Sau, altfel spus, poate că Petre Ţuţea, acest "ultim Socrate", îşi va găsi un Platon al său, care să se împlinească împlinindu-l. Există, în fond, un circuit de idei geniale în cultura românească, pe linia Eminescu – Nae Ionescu – Petre Ţuţea, ce-şi aşteaptă captarea finală într-o operă de superioară sinteză. Îţi vine să te întrebi, în ultimă instanţă, dacă nu cumva cele mai strălucite mesaje spirituale ce au ajuns pînă la noi nu sînt caracterizate tocmai de faptul că la origine nu au fost scrise de purtătorii lor, ci doar "propovăduite", ajungînd să fie consemnate abia în urmă, graţie "ucenicilor" (exemplele cele mai notorii: relaţia Socrate-Platon, în sfera filosofiei; relaţia Hristos-apostoli, în sfera religiei)!