Alexandru Popescu, Petre Ţuţea Between Sacrifice and Suicide (Introduction), Ashgate, 2004

In his torrential, incantatory style resembling that of liturgical prayer, mantras, or perpetual stage rehearsals, Ţuţea taught me - often with prophetic solemnity, sometimes with mischievous humour, even through gross exaggeration, which was intended to shake my unacknowledged prejudices - that the most important choice that has to be made in life is between spiritual self-sacrifice and moral suicide. In our long 'conversations' I seldom had a chance to ask questions about how this might apply in my own life. How do martyrdom and self-sacrifice apply in situations where circumstances do not force us into this clear way of t h e o s i s? How do they apply to the Christian believer in the affluent world today? Writing this book has helped me to formulate certain questions that I had neither the time nor the maturity to pose during my encounter with Ţuţea in the flesh. The answers have still to be worked out. Yet the encounter-relationship, conversation, love - continues beyond physical death.

And what the dead had no speech for, when living,
They can tell you, being dead: the communication
Of the dead is tongued with fire beyond the language of the living.
(T.S. Eliot, Little Gidding)

The answer is that to which each human being shall be called at the coming again of Christ, at that Day of the Kingdom for which the Lord instructs his disciples to pray.

* 

În stilul său incantatoriu, de rugăciune liturgică, mantra, sau repetiţie scenică continuă, Ţuţea mi-a arătat - adeseori cu o solemnitate profetică, câteodată cu umor jucăuş, chiar prin comparaţii exagerate, care erau menite să îmi clatine prejudecăţile nerecunoscute - că cea mai importantă alegere care trebuie făcută în viaţă este între sacrificiul spiritual şi sinuciderea morală. În lungile noastre "conversaţii" nu prea am avut ocazia să-l întreb despre cum s-ar aplica asta în viaţa mea.  Cum se aplică martiriul şi sacrificiul de sine în situaţiile prin care circumstanţele nu duc la calea limpede a îndumnezeirii? Cum se aplică în cazul unui creştin care trăieşte în lumea afluentă de azi? Scrierea acestei cărţi m-a ajutat să formulez anumite întrebări pe care nu am avut nici timpul, nici maturitatea necesară să i le pun atunci când era lângă mine. Răspunsurile vor fi elaborate treptat, iar legătura şi relaţia dintre noi, dialogul şi iubirea continuă şi după moarte.

Iar cele pentru care cei plecaţi nu îţi găseau cuvinte,
Ţi le vor spune-acum, fiind duşi: mesajul lor
E-atins cu limbile de foc ce depăşesc rostirea celor vii.
(T.S. Eliot, Little Gidding)

Răspunsul va constitui chemarea fiecăruia dintre noi la a doua venire a lui Hristos, în Ziua Împărăţiei pentru care Domnul îşi îndeamnă discipolii să se roage.

Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea , Editura Humanitas

Abordând fundamentalul şi neavând nimic comun cu conjunctura, primirea operei lui Ţuţea se face în plină aşteptare… Domol, ca o apă între două dealuri, curgerea ideatică tîrzie aşteaptă soarele, pentru ca, în momentul intrării în mare, să-şi poată arăta toate irizările, altminteri invizibile. O operă trebuie aşteptată, iar nu tolerată. Persoană-creator către persoană-primitor, opera e o relaţie filială, de întregire a unei familii spirituale; cine vrea să afle ceva profund din valenţele spiritualităţii româneşti trebuie să aştepte, testamentar, pînă ce ultimul lucru îşi va fi aflat soarta viitoare. E modul de a intra în mînăstirea cugetului românesc - trecînd pe sub poarta arcuită, într‑o plecăciune în faţa bisericii din mijloc, pînă la care se aşterne drumul de piatră al adevărului şi simplităţii.

O creaţie a spiritului e altceva decît un produs. Ea presupune un cadru, o lume pregătită în aşa fel încît să‑i primească rigorile. Spiritul se întrupează numai după un şir lung de profeţi, care primenesc şi pregătesc lumea cu ideea minunii… Cei treisprezece ani de temniţă şi convertire au pregătit lumea românească pentru primirea mărturisirii lui Ţuţea, pe care o numim, convenţional, operă: o operă deloc comodă, cum nici întrupările nu sunt comode şi nici uşor de acceptat; o operă care ne demonstrează finitudinea noastră autonomă şi mizeria acceptării acesteia, care ne arată vinovăţia fundamentală ce o avem faţă de cer şi faţă de dumnezeirea din noi. Daimonul operei lui Ţuţea este dorinţa mutării din loc a ceţurilor interioare. Cuvânt de învăţătură, opera lui Ţuţea e cuvânt de dojană, cuvânt de iertare; depinde de noi câtă dojană şi, mai ales, câtă iertare ne va da opera aceasta.

În ceea ce priveşte opera propriu-zisă, (Tratat de antropologie creştină, la editura Timpul din Iaşi), Petre Ţuţea caută să comunice maximal, tranşant, cu un limbaj adecvat, sugestiv. Pare să evite discursul filosofic, reducându-l la concret, la expresivitatea gestului direct. Redundanţele de genul: „captiv în grota platonică”, „mişcându-se util, comod sau eronat”, „calea omului şi calea Domnului”, „lumea vizibilă şi cea paulinică”, „omul se zbate captiv”, „Dumnezeu, libertate şi nemurire”, „neliniştile înlănţuirii cosmice”, sunt marca de recunoaştere a „stilului Ţuţea” şi, deloc deranjante, îi jalonează discursul.

Preluând de la Bossuet distincţia dintre „calea omului” şi „calea Domnului”, Petre Ţuţea trasează două mari albii ale existentului: una în care omul apare cantonat în dialectica subiect-obiect, spontaneitate-curiozitate, nevoie-dorinţă, cale-metodă, polarităţi care îl ghidează pe propria cale şi cealaltă, în care o situare şi o explicaţie a lumii apar ca reflex mistic, transcedent, iar „înlăturarea tăcerii lumii exterioare se poate obţine prin revelaţie”. Aici, Petre Ţuţea face o nouă distincţie, citând pe teologul Traian Crişan. Sunt două forme ale Căii Domnului: inspiraţia – când divinitatea acordă o favoare individului, şi revelaţia – când divinitatea ia în posesie persoana (vezi cazul sfinţilor) şi acţionează prin ea. Ţuţea nu se exprimă făţiş la superioritatea vreuneia dintre aceste forme de acţiune a principiului divin, afirmă însă că toată Biblia este inspirată, dar nu e în întregime revelată. Practic, textele revelate sunt cele dictate de divinitate. Dogma este un mister revelat, susţine filosoful (preluând acest principiu de la Lalande) şi mediul constitutiv al libertăţii, deoarece „misterul reprezintă singura formă eliberatoare din neliniştile mărginirii persoanei, înlănţuirii comunitare, cosmice şi din perspectiva morţii infinite”. Libertatea gândită dogmatic implică faptul că „Adevărul este Dumnezeu, din voinţa căruia omul creştin este nemuritor”. Există un soi de inspiraţie ce poate să aibă şi o altă sursă, ca natură, pe când revelaţia, nu. Chiar dacă nu se exprimă în acest sens, înţelegem că o inspiraţie negativă pătrunde în multiple domenii, mulţi artişti, filosofi sau oameni de ştiinţă sunt duşi în „ispită” de o stare ce presupune un risc al fiinţei, un „calcul” neefectuat, nişte consecinţe din care nu putem discerne gradele de gri dintre alb şi negru. Cei care caută, chiar sisific inspiraţia, sfârşesc prin a-l găsi pe diavol... „arta inspirată produce o bucurie pură, cea căutată prelungeşte în consumator neliniştile sterile ale plăsmuitorului” (Simbolismul, eseu).

Garanţia inspiraţiei autentice nu este deci sinceritatea, ci bucuria necondiţionată, liniştită, luminoasă. Dacă actul creator nu se converteşte religios la realitate, sinceritatea în artă poate duce la pseudolibertate, la propagarea dezordinii, zgomotului, nonsensurilor lumii vizibile şi chiar atragerea, alunecarea în ierarhiile întunecate, satanice, ale celei invizibile. Nu este vizat aici un „efect artistic”, cultura este religie şi nu altceva, iar când nu e religie, „e un Socrate păcătos care se rispieşte în cetate”. Modelul lui Ţuţea nu e Socrate, ci cum a demonstrat la Aiud, în celebrul discurs, Iisus Hristos: calea sa este i m i t a t i o  C h r i s t i. În ceea ce priveşte scepticismul, tristeţea, a c e d i a (ca păcate greu de înlăturat) ele nu trebuie să ajungă boli sufleteşti, ocazii ale subminării libertăţii. Filosoful sesizează o transfigurare a acestor păcate tipice creatorului, la Eminescu, Arghezi şi chiar Cioran, când aceştia exprimă protestul faţă de vieţuirea într-o singură lume (cea vizibilă) şi dezastrul omului refuzat de transcendent. Aceşti autori au conştiinţa existenţei imanente, finite, deplâng artistic lipsa de sens şi de valoare a unei vieţi ce nu vede mai departe de moarte. Dar nu trebuie rămas aici, în farmecul tragic al unui limbaj ce vrăjeşte, atrage, poate produce căderi într-un obscur care uneori „poate asigura imposturii un sediu literar”. Multe opere literare vin astfel dintr-o inspiraţie nefastă, negativă, ce în final nu vede şi nu dă nici un sens fiinţei umane.

În volumul doi al Tratatului de Antropologie Creştină, (Sistemele sau Cartea întregurilor logice) Petre Ţuţea dă un citat foarte interesant din Nietzche, la care depistează „o inspiraţie fără puterea inspiratoare a divinităţii, joc între eu şi non-eu”: „Peste raţiune şi peste superstiţii, peste puterile supranaturale se situează această inspiraţie, distinctă de revelaţie. Se depărtează de superstiţia poeţilor tradiţionali care se complăceau ca medii stăpânite de forţe pe care n-au ştiut să le respingă. Conceptul de revelaţie, în sensul că brusc, cu siguranţă inefabilă şi cu fineţe, apare ceva vizibil, audibil: e ceva ce zguduie în profunzime, răscoleşte: acest concept, de altfel, descrie simplu o stare de fapt. Se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă, o idee luminează ca un fulger, în formă necesară, fără zăbavă: n-am ales niciodată. O vrajă a cărei tensiune uneori este însoţită de un şuvoi de lacrimi, la care pasul, în mod liber, se mişcă fie dezlănţuit, fie domol: o autodepăşire, cu cea mai clară conştiinţă, a unor nenumăraţi fiori pioşi, care te trec din cap până în tălpi: o fericire adâncă în care tot ce e mai dureros şi mai întunecat nu operează ca termeni contrarii, ci care se condiţionează reciproc, ca ceruţi, ca o culoare necesară înlăuntrul unei astfel revărsări de lumină. Un instinct al raporturile ritmice, care cuprinde vaste spaţii şi forme. Totul se întâmplă involuntar, în cel mai înalt grad, dar ca un vârtej al sentimentului libertăţii, al necondiţionatului, al puterii, al divinului” . (Friedrich Nietzsche, Ecce Homo, cit. de H. Schmidt, cit. de Petre Ţuţea).

În acest fragment, poetul face o confesiune deosebit de stringentă. Oare să fie lipsit de caracter religios? Ba dimpotrivă, socotim că o astfel de mărturie e plină de pietate, acelaşi tip de p a t h o s caracterizând deopotrivă pe un Pascal şi pe un Keirkegaard în momentele supreme. Dar cum putem defini atitudinea lui Ţuţea în tensiunea confruntării cu acest pasaj din Nietzche – un pasaj sublim, nu?, pe care şi-l alege. Considerăm că filosofic, Ţuţea are curajul de a nu accepta decât „legea morală”, iar duhovniceşte, dorinţa de a „cerceta duhul”, de a refuza jocul ispititor al frumuseţii şi de multe ori pierzător al limbajului. Seamănă cu Platon, atunci când alungă din cetate poeţii neinspiraţi ori pe cei ce tulbură şi intrigă, rezistă ca un Ulise legat de stâlpul stăruinţei în credinţă, în dauna oricărui cântec amăgitor. Ne întrebăm care dintre cei doi (Nietzsche şi Ţuţea) demonstrează oare, încă o dată, şi cu mai multă forţă, inconsistenţa, iluzia stilului... Putem avea încredere în postura lui Ţuţea, bazându-ne pe luciditatea sa, pe şcoala dură a vieţii care l-a obligat la asceza minţii şi concreteţea ideii, la atitudinea de aşteptare coerentă a viziunii Adevărului integral. Rezistenţa în faţa „ispitei inspiraţiei” presupune o şcoală lungă a suferinţei, o ştiire a semnelor adevăratei revelaţii, o trăire prin care orice idee se verifică pe propria piele, o practică ascetică. Ţuţea se vede că refuză consumul inutil de multe ori şi pierzător de fiinţă al artistului sau filosofului, în detrimentul muzei, el preferă rugăciunea şi luciditatea. De aceea, Ţuţea scriind, pare să recapituleze tot timpul crezul său, prin care doreşte să răspundă tuturor problemelor şi întrebărilor. De aceea, opera scrisă a lui Ţuţea e concepută ca variantă ultimă, fără adaosuri, a unei experienţe de trăire a ideii de adevăr pe viu, consolator, definitiv, de neschimbat. Opera scrisă a lui Petre Ţuţea pare, ca stil, o dramă a lucidităţii şi totodată o salvare de sub orice stil. El demonstrează că ideea îşi poate găsi un vehicol necorupt, o prelungire a unui stil creaţionist am zice, în urma căruia nu se mai poate adăuga nimic.