Ileana Munteanu, episodul de amintiri intitulat "Puritatea îl apropia pe Ţuţea de sfinţenie ", (Ziarul de Duminică, 17 noiembrie 2006) 

Era ceva fascinant în toată fiinţa acestui om, o puritate care îl apropia de sfinţenie. Glasul puternic, cu inflexiuni de neuitat, felul în care accentua anumite părţi ale discursului sau prin ridicarea tonului, articulând cu grijă cuvintele pentru a sublinia o idee sau alta sunt elemente ce conturează în memoria noastră afectivă aspectele personalităţii lui Petre Ţuţea. După-amiezele de duminică se prelungeau până seara. Urmăream Seratele muzicale realizate de Iosif Sava şi aşteptam cu interes comentariile domnului Ţuţea. Dacă se întampla să fie meciuri internaţionale, uneori ne ruga să închidem televizorul, spunând pe un ton de glumă, care era de fapt încărcat de seriozitate, că l-ar mâhni nespus să piardă ai noştri. În tot ce gândea şi simţea Petre Ţuţea, nu era nici o urmă de frivolitate.

Notă (www.filozofianuantelor.org): varianta needitată a acestui articol se află pe situl "Marile Iubiri ", în secţiunea Bio > Mărturii

Luca Piţu, din Filosofii de peste veac ai numărului cuaternar 

Sigur, poţi fi genial şi... prea puţin filosof. Ori, cum se exprima Viorel Padina, un filosofel. În perspectiva şcolii extrauniversitare, unde transmiţi, pe lângă stări de spirit, legatul greco-latin, Nenea Petrache Ţuţea nu are cum să nu fie băgat la înaintare, scos de sub oboroc, evidenţiat, salutat, premiat. E o crimă contra lui Hegel să-l transformi în ceea ce nu a fost niciodată, cum face Edgar Reichmann în versiunea hexagonală a Jurnalului sebastianic atunci când traduce, dintr-o notă infrapaginală, cuvântul designator al meseriei Omului din Boteni, «filosof» adicătelea, prin acela de journaliste. Enorm de mulţi au învăţat cu el: în cafenele, în birturi, în tramvaie, în trenuri, în saloane penitenciare, în Cişmigiu ori în garsoniera lui. Or învăţat de la el, «Socratele dâmboviţean», ceva esenţial – de ordin cultural ori numai strict filosofic. De-ajuns îi să readucem în amintire o situaţie precisă, un caz concret de mare impact radiofonic: momentul în care Aurel Dragoş Munteanu, famul al Bătrânului, a contracarat, într-un mesaj pentru Europa liberă şi Vocea Americii, o cuvântare scârbos de bezbojnicească a Tovului Nekulay Ceauşinul, ţinută la Timişoara. A refutat-o, gest îndrăzneţ sub o dictatură furieusement athée, cu un excerpt din Plutarh, gest de sublimă erudiţie, despre călătorul cosmopolit al lumii anticeşti, carele, în peregrinările lui numeroase, întâlnise cetăţi fără ziduri, nu însă şi fără zei. Credeţi că Aurel Dragoş Munteanu pescuise citatul în Operele Morale lăsate nouă de grecescul auctor? ori în a lui Fustel de Coulanges Cité antique? O, nu. Îl prelevase, ca famulus al acestuia, chiar din gura lui Petre Ţuţea, niciodată îmbotniţabilă sub regimurile infame ale terorii, cum stă mărturie însuşi premenţionatul op sebastianesc. Îl preluase de la practicianul oralităţii în filosofie, dinspre «gânditorul golan», şi-l transmisese lumii româneşti, cu toată încărcătura lui conotaţională şi eliadiană, într-un moment de cumpănă al comunităţii noastre. 

Notă (www.filozofianuantelor.org):"mesajul" menţionat în fragment este de fapt demisia lui Aurel-Dragoş Munteanu din PCR, care se găseşte transcrisă şi în facsimil pe situl Marile Iubiri. Eseul lui Luca Piţu a fost publicat în revist Argeş, numerele din octombrie şi noiembrie 2006

Gabriel Stănescu, Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea , Editura Criterion Publishing, 2000 - Argument

În primăvara şi vara lui 1991 am fost de câteva ori să-l vizitez la Spitalul Christiana, unde aflasem că fusese internat prin grija lui Marcel Petrişor. (...) După sase ani am găsit răgazul să ascult caseta înregistrată şi am transcris dialogul nostru adeseori întrerupt. Parcă îi văd stând în vârful patului de spital şi perorând. Cred şi acum că nu mie îmi răspundea. Vorbea cu trecutul său, cu colegii săi de generaţie, cu conceptele sale: omul ca fiinţă întrebătoare şi căutătoare de soluţii. Mă privea dar cred că nu mie îmi răspundea; eram un neînsemnat partener de dialog. Petre Ţuţea vorbea cu Dumnezeu, cu Istoria, cu Neamul. Era prea sclipitor în tot ce afirma ca să mă amăgesc că răspundea întrebărilor mele...