Mircea Coloşenco, Prefaţă editorială la volumul integral Lumea ca teatru: Teatrul seminar, Editura  Alutus / Vestala, 1993.

[Petre Ţuţea] scrisese, pînă la 17 iulie 1968, un număr de nouă dialoguri în spirit socratic şi o introducere la modalitatea estetică a teatrului.

Cîţiva dintre prietenii tineri i-au mijlocit publicarea, în revista lunară de cultură Familia din Oradea, a unuia dintre dialoguri: Bios, în numerele din lunile martie-iulie 1968. In continuare, i s-au publicat primele două acte dintr-o piesă de teatru, în spiritul teatrului-seminar, intitulată Întîmplări obişnuite, care a avut ecou negativ în presă: .

"...Mai terestru, fragmentul de piesă propus spre lectură de Familia (Întîmplări obişnuite de Petre Ţuţea şi Gh. Lăpuşneanu) aduce pe scenă cîţiva oameni sentenţioşi, cu existenţe nedecise, ale căror relaţii nu scutesc cititorul de un sentiment de penibile locuri comune. (...) Plasată undeva între drama experienţei lui Cehov (dar fără nostalgia disperată a scriitorului rus) şi Citadela sfărîmată a lui Horia Lovinescu, dincolo de intenţiile educative, piesa este uscată ca şi eroii înşişi. Oare tema singură poate susţine o schemă dramatică? Chiar dacă aşa ar sta lucrurile de vreme ce autorii nu au depăşit acest stadiu, adică nu au transfigurat în ficţiune faptul de viaţă, înseamnă că Întîmplări obişnuite, piesă în trei acte şi prolog, nu poate constitui nici măcar un epilog pentru o piesă cel puţin obişnuită." (Magda Ursache. Săptămîna literară, în Cronica, III, nr. 49, 7 decembrie 1968).

Manevrele oculte din culisele diriguitorilor culturii partinice, la care se adaugă nota de bici proletcultist a Magdei Ursache, sperie pe susţinătorii lui Petre Ţuţea, întrerupînd publicarea piesei cu o alta - Chiuveta de Vasile Spoială, piesă într-un act -, pe gustul acelor paznici intransigenţi ai esteticului activist. Replica lui Ştefan Lavu (Confuzie, în Familia, nr. 12, decembrie 1968, p. 23), deşi virulentă şi reparatorie, rămîne suspendată ca un efort inutil, începerea publicării dialogului Eros (Familia, nr. 3, martie 1969, p. 20-21) va avea aceeaşi soartă, ca şi piesa.

"Într-o notă din Cronica, M. Ursache reproşează unei «piese» a lui Petre Ţuţea şi Gh. Lăpuşneanu, apărută în revista noastră, faptul că nu răspunde cerinţelor genului dramatic. Aceasta se îndepărtează, ni se spune, de modelele sale posibile, Cehov şi... Citadela sfărîmată (ne mirăm că nu şi de Haiducii de Victor Eftimiu)!! Replica e lîncedă, personajele sînt triste fantoşe supraintelectualizate, stilul e sentenţios, într-un cuvînt scrierea constituie un eşec! Care e situata de fapt? Şi-a propus Petre Ţuţea, intelectual socratic, cu o faimă bine statornicită, să-i concureze pe autorul Pescăruşului şi pe Horia Lovinescu? Pentru oricine a citit fără prejudecăţi textul incriminat, răspunsul e negativ. Avem de a face nu cu o «dramă» în înţelesul curent al termenului, ci cu o confruntare de idei, montată sub forma străveche a dialogului. Tiparul literar e un pretext pentru o dezbatere filosofică, dramatică în sine. Că «piesa» nu e reprezentabilă e posibil, fără ca aceasta să scadă valoarea sa ideologico-literară, după părerea noastră, deosebită. Ideaţia nestăvilită, pe alocuri fascinantă, ce o animă, oferă substanţa ei reală şi totodată revelează mobilul lăuntric al plăsmuirii sale, ţinta pe care şi-a propus-o autorul. Personajele sînt nişte abstracţiuni, oponenţi de pe poziţii filosofice, modalităţi ale plasticizării lor elementare, dar mai cu seamă ale desfăşurării în voie a dezbaterii unor teme fundamentale. Oricum, Petre Ţuţea se află într-o companie strălucită. «Tovarăşii» săi, autori de dialoguri celebre, se numesc, între alţii, Platon, Lucian, Cicero, Tacit, Erasmus, Pascal, Montesquieu, Voltaire, Leibnitz, Berkeley, Leopardi... In literatura română, Heliade, Mihail Dragomirescu, E. Lovinescu, G. Călinescu. Iar între un dramaturg supus dublilor şi un gînditor autentic, conştiinţa valorii ne îndeamnă să optăm pentru cel de-al doilea. Nu? P. S. Şi la urma urmei, de ce n-ar fi posibil un spectacol, în faţa unui public avid de idei, cu Întîmplări obişnuite? Măcar cît cu o piesă de avangardă bazată pe «locul comun» al automatismelor, cu idei, în cel mai bun caz, implicite... Un spectacol de un hieratism intelectual impunător" (Ştefan. Lavu, loc. cit.). 

Notă (www.filozofianuantelor.org): cititorii sitului sunt rugaţi să compare informaţiile din textul de mai sus - publicat în 1993, ca prefaţă la volumul care grupează textele Teatrului seminar,  un nou gen filozofic-literar -- cu aprecierile de mai jos, zece ani mai târziu (2003). Remarcăm citatele extrase din polemica Magda Ursache / Ştefan Lavu în legătură cu opera scrisă (şi  parţial publicată) a lui Ţuţea din 1968, într-o perioadă de relativ dezgheţ cultural, în care Ţuţea a scris şi eseul-manifest Filozofia nuanţelor.

Citatele de mai jos indică o foarte ciudată amnezie şi ignoranţă, deloc scuzabile la critici şi comentatori atât de influenţi precum Alex Ştefănescu şi Gabriel Liiceanu. Porţiunile uimitoare sunt subliniate, ca de obicei, cu italice. 

Alex Ştefănescu, Petre Ţuţea la o nouă lectură , România Literară, 8 octombrie 2003

Petre Ţuţea era o combinaţie de Mitică şi Hyperion fericită. Frivolitatea îl făcea disponibil pentru aventuri ale gândirii pe care spiritele grave le evită, din teama căderii în ridicol. Eliberată de obligaţia de a argumenta fiecare afirmaţie, de-a o integra într-un sistem, de-a o situa într-o tradiţie etc., inteligenţa lui ajungea repede foarte departe. O foaie de hârtie ridicată de vânt în văzduh zboară uneori mai spectaculos decât un avion sofisticat.

Opera sa, aproape exclusiv orală, ceea ce înseamna de obicei volatilă, destinată uitării, cuprinde mai multe fraze memorabile decât tratatele atent elaborate ale altora. Vorbind liber, improvizând, reacţionând spontan la spusele celor din jur, filosoful îşi crea de fapt ocazii de a atinge esenţialul.

Concret, ce făcea Petre Ţuţea? Gândea cu glas tare. Nu singur, ci în prezenţa unor ascultători mai mult sau mai puţin competenţi, acceptaţi cu largheţe şi ca interlocutori. Din opera lui fac parte şi replicile - reale sau virtuale - ale celor care îl înconjurau, ca şi atmosfera - de comuniune sufletească, de admiraţie şi uneori de exaltare - instaurată în cursul insolitelor talk-show-uri.

Faptul ca filosoful nu scria, ci vorbea, şi că avea în jur un grup de admiratori-discipoli i-a determinat pe mulţi comentatori să-l considere "un Socrate român". Petre Ţuţea, deşi în mod vizibil flatat, a respins, şi pe bună dreptate, această sintagmă. El nu făcea maieutică, ci enunţa adevăruri, pe un ton sentenţios-testamentar, uneori cu inflexiuni clovneşti.

(precizările editorilor FN se află în Glosar , v. termenii "Gravitate" şi "Maieutică ")

Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă (Jurnal, Ed. Humanitas, 2003)

19 iunie 2001

Cărtărescu, în Jurnalul său, notează "la 3 noaptea": "Am citit deodată, într-o după-masă, Jurnalul de la Păltiniş, care mi-a apărut un fel de tragedie grotescă sau o farsă tragică. Dar orice nebunie îşi are, cumva, şi măreţia ei, şi poţi crede foarte bine, la urma urmei, că un om drag care-a murit e încă viu, pentru că trăieşte în tine. Aşa crede Noica în cultură. Cu el e invers decît spunea Paleologu: ar fi fost un geniu dacă n-ar fi fost un prost. Dar admiraţia lui pentru Wittgenstein îi şterge multe păcate (fără a-l mişcora pe cel împotriva Duhului: lipsa milei). Te întrebi la ce i-a folosit cititul miilor de cărţi dacă n-a putut înţelege gestul lui Vulcănescu. Şi cum i-au putut înghiţi discipolii, şi de ce, atîtea stupidităţi. Totul e însă mult mai complicat, căci grotescul bătrîneilor de tipul Ţuţea sau Noica este urmarea unei tragedii interne într-o mare tragedie istorică. Heidegger însuşi ar fi fost în alte condiţii [...] un astfel de biet tataie excentric, îndesîndu-şi basca pînă la sprîncene şi exersîndu-şi prin cîrciumi maieutica." [...] 

20 iunie

Aceeaşi rămînere în exterioritate în alăturarea lui Ţuţea şi Noica. Dincolo de faptul că erau apropiaţi ca vîrstă, descinzînd amîndoi din "interbelic" (aşadar "bătrînei" şi "tataie"), nimic nu-i leagă: Ţuţea era un "personaj", un cabotin de geniu dotat cu o oralitate prodigioasă, dar incapabil să scrie o pagină coerentă.  De pe urma lui au rămas "322 de vorbe memorabile" şi admiraţia înduioşată a lui Cioran. De pe urma lui Noica a rămas ultimul sistem de ontologie european. Noica aparţine istoriei gîndirii, Ţuţea mitologiei culturale.

(pentru comentariile editorilor sit-ului FN, v. termenul "Substantival " în Glosar)