Gabriel Liiceanu, O posteritate în 50 de pagini (prefaţă la 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, editura Humanitas, Bucureşti, 2003-2005) 

Petre Ţuţea a scris, dar nimic din ceea ce a scris nu se află prins în paginile acestei cărţi. Pesemne că Ţuţea reprezintă un caz nepereche, un para­dox fără precedent: opera lui pare să fie alcă­tuită dintr-o carte pe care n-a scris-o niciodată, în vreme ce multele pagini pe care le-a scris nu vor constitui, ele, niciodată o operă. De altfel ştia acest lucru şi şi-a făcut singur drep­tate când a spus: „Deşi am scris mult în viaţa mea, nu cred că scrierile mele sunt antologice şi nici elocvente pentru evoluţia spirituală a personalităţii mele." Şi, cum tot singur a afir­mat, nici un zeu nu a stat vreodată în colţul camerei sale în timp ce scria.

Cum se face atunci ca un om cu această lu­ciditate a acceptat să scrie, cedând unei iluzii, câteva mii de pagini indigeste si inutile? „E foarte greu, când ai responsabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scris, fiindcă scrisul te defini­tivează, în sensul că te arată fără posibilitate de ieşire." Rezultă că Ţuţea nu a avut, scri­ind, responsabilitatea a ceea ce face, dar se poa­te spune tot atât de bine ca nu a avut-o nici când s-a consumat, împlinindu-se, în formu­larea orală. Pentru că definiţia lui şi modul său de a se definitiva s-au petrecut exact acolo unde se pare că există întotdeauna o posibi­litate de ieşire: în vorba care zboară. Deşi nescrise, paginile acestei cărţi nu sunt mai puţin ale lui Ţuţea. Ramâne doar să ne în­trebăm ce reprezintă ele în fond. La ce trimite aceasta operă stranie care s-a născut în absenţa operei şi dincolo de orice operă preexistentă? Zeul nu vine niciodată să se aşeze în colţul camerei când vrea omul sau când crede el ca e bine. Se întâmplă să ne fie asistate — şi deci încărcate de har — gesturile la care nu ţinem cel mai mult, în vreme ce în punctele în care am vrea să fim mari ramânem în singurata­tea şi puţinătatea noastră de oameni. Zeul nu a stat niciodată în colţul camerei când Tutea a scris, deşi ar fi dorit să lase în urma lui o „operă", un sistem prins temeinic între coperţile unor tratate impunătoare, în schimb, zeul l-a asistat când vorbea, chiar dacă încercarea lui Eliade de a-l consacra prin formula „ge­niu al oralităţii" şi de a-l face să se recunoască într-însa l-a nemulţumit pe Ţuţea, aducându-şi de fiecare dată aminte cu amaraciune de ea.

Ţuţea ramâne de aceea un fenomen folcloric dimensionat la nivelul unui individ. El, Ţuţea, trebuie „cules", aşa cum face folcloristul când culege si pune laolaltă vorbe care nu-i apar­ţin, în cazul lui Ţuţea este nevoie de un alt autor — editorul — care să consacre orali­tatea ca operă şi să-i dea dimensiunea obiec­tivării ei. Ca autor „folcloric" Ţuţea s-a dăruit şi s-a risipit în verva propriei sale oralităţi. „Am purtat ideile şi credinţa precum poarta vântul microbii." Iar aceste idei şi această credinţă merită culese din spaţiul generozităţii şi mi­grării lor, pentru a fi puse laolaltă şi oferite încă o dată, pentru cei care nu au stat în bă­taia bună a vântului şi nu au putut beneficia de zborul lor. De aceea cartea în care Ţuţea se recompune din fragmentele propriei sale risipiri s-a născut printr-o operatie de regăsire, de cap­tare, de depozitare şi de regrupare. O operă de restaurare, niciodată încheiată, de vreme ce locurile unde vântul poarta nu pot fi desco­perite decât prin hazard.

(v. termenul "Inspiraţie" în Glosar )

Cassian Maria Spiridon, Postfaţă editorială la volumul lui Petre Ţuţea Omul - Tratat de antropologie creştină, volumul II, Sistemele

Un alt „prieten" al lui Petre Ţuţea este editura Humanitas, care face tot posibilul în a-l discredita ca autor şi a-l afirma ca simplu purtător de vorbe nu lipsite de spirit, în a-l mioritiza şi clasa drept un Mitică de cafenea care s-a risipit, e drept genial, dar numai oral. Nu voi a diseca motivaţia acestei atitudini, dar a afirma în prefaţa la 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea „în cazul lui Ţuţea este nevoie de alt autor - editorul - care să consacre oralităţile ca operă şi să-i dea dimensiunea obiectivării ei", îmi pare cel puţin o lipsă de smerenie. Ţuţea, indiferent ce-am face noi, este autorul unui tratat ce, ne place sau nu ne place, va marca o dată în cultura românească.

N-aş vrea să cred că lipsa exclusivităţii în publicarea lui Ţuţea a provocat domnului Liiceanu, poate inconştient, o astfel de reacţie, aproape negustorească, faţă de editarea, mai ales a Tratatului despre care, în emisiunea TV de miercuri 30 iunie 1993, afirmă că este „nul filosofic", argumentând că după citirea primelor două pagini din volum moare de plictiseală. Într-o astfel de viziune pot plictisi la fel de bine şi Kant şi Heidegger şi, nu-i aşa, Noica. Se vede, şi la Dl. Ornea şi la Dl. Liiceanu, că în lipsa argumentelor solid construite cel mai simplu este să se apeleze la calea strict impresionistă de receptare, accesibilă şi scuzabilă pentru cititorul de rînd. Este o atitudine aproape esopică, unde vulpea decretează că strugurii sînt acri pe motiv că numai aşa pot fi din moment ce nu poate ajunge la ei.

E adevărat, Ţuţea în scris nu este şi nici nu vrea să fie sclipitor, ci, cum declara lui Radu Preda: „în limba scrisă eu sînt om de dicţionar, adică ceea ce mă interesează nu este atît strălucirea stilistică, cît precizia terminologică a cuvintelor. Cînd vorbeşti, mai colorezi ici şi colo. Dar în general nu colorez, deoarece colorînd, sînt braconier în teren interzis". Deşi Dl. Liiceanu în cartea amintită declară că „zeul nu a stat niciodată în colţul camerei cînd Ţuţea a scris", aş aminti doar afirmaţia lui Heraclit, cînd a fost vizitat de admiratori, că totuşi „se află zei şi aici". Cît priveşte posteritatea Maestrului, aceasta nu se reduce la „cincizeci de pagini" cît ar voi unii, şi acelea în viziune personală. În rest, afirm şi pe această cale admiraţia şi stima pentru omul de cultură şi editorul Gabriel Liiceanu, rămînînd în aşteptarea răbdătoare, dar nu lipsită de nelinişte, a operei domniei sale ce va să vină, Tratatul de peratologie.