Încheierea primului volum Problemele al proiectului Omul, Tratat de antropologie crestină de Petre Ţuţea.

Încheiere

Dacă vrem să depăşim folosul şi să situăm în lumea transcendentă a adevărului, admitem două tipuri de scepticism: pascalian şi phyronian. în ceea ce priveşte scepticismul lui Pascal, constatăm că este motivat mistic, acest gînditor fiind stăpînit de natura religioasă a adevărului, adică de "certitudinile credinţei care depăşesc părerile trecătoare ale filosofilor şi oamenilor de ştiinţă", chiar dacă acestea sînt utile sau comode. In scepticismul pascalian, adică în pasiunea adevărului, este exclusă orice nocivitate, omul religios, clin cetatea augustiniană, împletindu-şi mersul istoric, aici, cu h o m o  s a p i e n s al cărui intelect explorează lumea interioară şi exterioară la nesfîrşit, neconsolat şi frămîntat de absurde ipoteze ale descendenţei şi de asemănări cu maimuţa, bucurîndu-se stupid de descoperirea legăturii acestor specii prin h o m o  p r i m i g e n i u s — specia de Neanderthal. Nici ipoteza ascendenţei comune nu spune nimic. Gîndit biblic însă, este creat ca o încheiere a Facerii şi nu seamănă cu nimeni, doar cu Dumnezeu, care l-a făcut după chipul şi asemănarea sa.

În pyrrhonism se caută "fericirea terestră prin ataraxie", prin această netulburare iluzorie, ca şi fericirea aici. Privite sub raportul veracităţii: conceptul, judecata, sistemul şi punctul de vedere par iluzorii, înlăturarea lor arbitrară este naivă, omul neputîndu-se stinge pînă la abolirea utilului, în ceea ce priveşte imposibilitatea pyrhoniană putem spune că şi ea este iluzorie, cu excepţia unor indivizi atinşi sufleteşte prin indiferenţă (Scepticul Emil Cioran, după cît îmi amintesc, vorbind despre fericire, citează un filosof chinez - nu mi-l amintesc - care spune: "a fi fericit, înseamnă a nu adera la nimic". Ceea ce este un fapt asemănător cu ataraxia. Cioran însă răspunde: "Juste mais impossible".

Ne aflăm în lumea problemelor, adică a întrebărilor nesfîrşite impuse de: mirare, curiozitate şi de utilul permanent înşelător. În lumea de aici putem consemna, simplificând, două tipuri fundamental umane: credinciosul, care coboară prin trăire imposibilul în sufletul lui, şi căutătorul, adică omul întrebător, care întreabă, se întreabă, scormonind lumea interioară şi exterioară desfăşurându-se în experienţă deschisă, sau mai precis sub semnul dialectic al neîmplinirii. Aici consemnez trei ipostaze – potrivite cu lumea întrebărilor – ale jocului vieţii şi al morţii, gândite eminescian: 1) Eternitatea, care proiectează timpul şi-l absoarbe; 2) Infinitul, care proiectează finitul – existenţialist, finitudinea – şi-l absoarbe; 3)  Substanţa, care proiectează modurile sale şi le absoarbe. Fără prezenţa divinităţii însă rămânem aici, iar cele trei ipostaze ale jocului vieţii şi al morţii, ca tot ce este simbolic-uman, devin şi prin faptul devenirii sunt iluzorii. Joc lumesc, prea lumesc în lumea amăgirilor, în care omul întrebător se desfăşoară permanent înşelat între mişcare şi tăcere.  Joc între semne util-neevocatoare şi imagini, între a nu fi şi a dori să fie. Creatura nu este creator, cum am mai spus, fiind predeterminată vocaţional din primordii. Astfel, întrebătorul se află permanent în anticamera vieţii şi  a cunoaşterii. El poate fi prins în formula lui N. Cusanus: d o c t a  i g n o r a n t i a, ignorând prin damnaţie adevărul şi calea către viaţa veşnică.

Rickert a fixat în anticamera cunoaşterii trăirea. După câte îmi amintesc, este vorba de o trăire laică, gândită filozofic de subiectul gnoseologic, presupus pur. Dar şi speculaţiile raţionale ale acestui subiect, lipsit de har, rămân în anticamera vieţii şi cunoaşterii. Însă există şi un alt fel de a trăi: este trăirea mistică, aceea care scoate omul din anticamera vieţii şi cunoaşterii, prin credinţă, coborând imposibilul în omul religios. Acesta este sensul trăirismului lui Nae Ionescu, trăirism care poate fi gândit teologic, nu filozofic. Este ştiut că filozofia a dizolvat miturile ca fabule fără acoperire, dar n-a dus omul la adevăr, situându-l în pustiul raţiunii sicative. Desigur, nu se poate face teologie fără raţiune, numai că în această manifestare a spiritului uman raţiunea este un vehicol al transcendenţei, un instrument purtător dogmatic al adevărului revelat, păstrat în istoria şi tradiţia sacră.