Text publicat de Alexandru Popescu în Cuvântul Românesc, Anul 15, nr. 173, Septembrie 1990. Reproducem aici textul integral, cu o scurtă introducere de Popescu, aşa cum a apărut în ziar.

Nota alăturată este un recent post-scriptum la o lucrare concepută de Petre Ţuţea în urmă cu mai mulţi ani. Destinul acelei lucrări, dăruită cândva în manuscris, a făcut ca ea să poată fi tipărită abia după Decembrie 1989, în revista Baricada, fără ca autorul să fie consultat asupra formei definitive. Titlul scrierii de atunci a fost împrumutat, la modul creştin-polemic, de la filosoful şi sociologul Georg Simmel care, în Die Philosophie der Schattierungen, pornind de la logica transcendentală a lui Kant, încearcă să multiplice categoriile kantiene, cu "jocul nesfârşit al nuanţelor".

În viziunea gânditorului român, această încercare nu are sorţi de izbândă, dat fiind faptul că nuanţa nu-şi pierde caracterul sensibil-cromatic, definitoriu, în vreme ce categoriile, având caracter logic, direct, legate de experienţă, nu au acces la lumea celor eterne, "ce nu se văd", si de care pomeneşte Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâia către Corinteni. Altfel spus, sensibilitatea, prin aspectul ei dominant cromatic, menţine spiritul uman în ceea ce Heinrich Rickert a numit "anticamera cunoaşterii."

Alexandru (Popescu) Prahovara

Am mai consemnat genealogia spiritului uman în alt context: mitologie, artă, filosofie, ştiinţă şi tehnică. Nuanţele sunt istoric înşelătoare, prin aparenta amplificare intelectuală, tot atât de înşelătoare ca logosul necesar şi devenirea heraclitică, sau virtuţile dianoetice ale lui Aristotel, care culminează în s o p h i a, şi care nu duc la Real - la adevăr, fiindcă nu există raţiune umană perfectă. Omul se mişcă între constatări utile sau comode şi valori - dorinţe, aspiraţii. El poate trăi aici şi fără "adevărul mântuitor". Mai poate fi înşelat de iluziile axiomatice şi de invariante - limite ale capacităţii speculative în explorarea raţională a lumii interioare; in fond, eul si non-eul nu sunt izvoare ale adevărului, cum ne dovedeşte istoria profană.

Ce sunt miturile? False citiri ale eului şi non-eului, "operă naivă a umanităţii în copilăria ei, înfrumuseţată sau falsificată poetic, înnec imaginar în concretul opac" (Ottfried Müller). Aceste plăsmuiri se prelungesc până azi. Neştiinţă lirică, inutilă. Filosofia - heraclitism, eleatism, sofistică, apriorism, experienţă deschisă, nuanţe, abstracţii şi aproximaţii utile, comode, ipotetice, gratuite sau eronate! Nimic necesar la scară cosmică, comunitară şi raţional umană. Necesitatea este legată de Real, de "Absolutul divin", transcendent în esenţă, cum l-a gândit şi Spinoza, contopindu-l cu libertatea reală. "Acosmism", criticat de Hegel în mod injust, în panteismul lui radical. Creşte intelectul uman prin nuanţe, cum a gândit Simmel, sau prin devenire? "Existenţă şi non-existenţă" (Hegel), progres şi regres. Istorie profană care escamotează predeterminarea din primordii. Apoi, "omul nu poate cunoaşte începutul şi sfârşitul lucrurilor şi nici lumea vizibilă şi invizibilă, concludent, ca zeii "(Alcmeon din Crotona, cit. de Wilhelm Capelle în Vorsokratiken).

Cum apare omul istoric? "Animal raţional, muritor şi singura creatură bolnavă în creaţie "(Sf. Augustin.) "Apariţie şi dispariţie". Problema, întrebarea teoretică, tehnică şi practică ne arată natura sa de creatură damnată; întreabă, se întreabă şi caută la nesfârşit. Incompletitudine gnoseologică. Desfăşurându-se în timp şi în spaţiul istoric (Haşdeu), omul trăieşte sub semnul dialectic al neîmplinirii. Creşte aparent. Află neaflând. Ştie neştiind (socratism). "Sisifism", apreciat ca atare de Rickert. Efortul uman nu poate avea un rezultat absolut şi, de aceea, raportat la adevărul absolut - Unic - nu semnifică nimic.

Petre Ţuţea