Filozofia Nuanţelor / The Philosophy of Nuances

Eseul din 1969, Filosofia Nuanţelor (FN), ocupă un loc central între scrierile filosofice ale lui Petre Ţuţea. Un text de maturitate, în care se intersectează toate coordonatele conştiinţei teoretice a autorului, FN nu este atins de didacticismul care caracterizează proiecte posterioare, precum Omul. Gândul filosofului se află aici condensat, poate în mod excesiv – şi chiar disimulat sau, într-o oarecare măsură, autocenzurat. Într-un spaţiu scurt, cum e cel al unui articol de revistă, Ţuţea a încercat să se pronunţe asupra tuturor subiectelor care îl preocupau şi pe care nu le expusese până atunci, decât oral. Aşa se explică impresia de incoerenţă, sau dezlânare pe care FN o poate lăsa, nu numai la prima lectură. Ţuţea preferă să spună dintr-o singură suflare ce gândeşte, în detrimentul argumentării. Ni se prezintă produsul final al unui proces de cugetare întins pe mai mulţi ani, fără a ni se dezvălui laboratorul acestei gândiri, drumul urmat de reflecţie. Nu e de mirare că rezultatul este un text destul de indigest, de care cititorul hedonist se va îndeparta fără nici o reţinere.

Eseul lui Ţuţea avansează pe trei coordonate, între care trecerile ţin mai mult de asocieri de idei, adică sunt mai degrabă psihologice decât logice. FN are o parte de filosofie generală (epistemologie-ontologie-axiologie), o parte teologală legată de prima şi o secţiune aparte, care este un veritabil manifest politic. Aceste trei părţi tematice sunt discontinue textual şi nu ajung la o unitate reală de conţinut. Aş spune că textul este sinoptic, atunci când l-am dori sintetic. Cele trei momente ale FN, teologalul, filosoficul şi politicul nu sunt încă articulate sistematic, aşa cum vor deveni mai târziu, când Ţuţea începe să proiecteze tratatul lui de antropologie creştină.

În gândirea lui Ţuţea politicul, teologalul şi filosoficul s-au manifestat ca ispite, ca să folosesc un termen al lui Vulcănescu. O asemenea ispită a predominat mereu şi şi le-a subordonat pe celelalte, atunci când ele au fost actualizate. În tinereţe, gândirea lui Ţuţea este ispitită de politic; ispitei filosofice i se dă curs ocazional, în timp ce ispita teologală este uneori de-a dreptul absentă (mă refer aici la conştiinţa teoretică a lui Ţuţea, nu la viaţa lui interioară). La bătrâneţe, ispita teologală devenise virtute, dominând fără echivoc conştiinţa teoretică a lui Ţuţea. Filosoficul rămâne ca ispită, însa pus în minorat. În 1969, când Ţuţea scrie FN, el este mai ales sub ispita filosoficului, care domină. Politicul este şi el prezent cu vigoare, în timp ce teologalul este o adiere, un ison pe fundal, un reflex teoretic înca timid al unei credinţe religioase care se fortificase enorm în detenţie. Tematica filosofică a lui Ţuţea nu are însa puterea unificatoare necesară; tematica politică e reticent în a se lăsa subordonată, integrată filosofic, ridicată la idee şi păstrează o anumită autonomie în cadrul întregului; la limită, ar putea fi expusă separat, fără a pierde ceva prin aceasta.

Filosofia nuanţelor este o justificare teoretică a creativităţii artistice, ştiinţifice, tehnice, o incitare la aproprierea creativă în context naţional a cuceririlor spiritului universal. Altfel spus, este o fundamentare teoretică a posibilităţii evoluţiei culturii naţionale. Manifestul politic susţine necesitatea progresului material al poporului român, în scopul obţinerii tehnicii militare care să permită României obţinerea libertăţii faţa de puternicii lumii, capacitatea de a-şi făuri propriul destin. Fără această libertate politică nu este posibil progresul spiritual care să-i permită poporului român să joace rolul important in istoria lumii în care credea Ţuţea. Astfel, manifestul politic nu are legături de substanţă cu filosofia propusă de Ţuţea în FN; punctul de vedere general după care afirmarea spirituală a unui popor depinde de gradul lui de libertate politică este compatibil cu orice teorie filosofică generală despre posibilitatea cunoaşterii, lume fenomenală şi absolut etc., cum este cea din FN. Din această cauză nu mă voi opri deloc asupra manifestului naţionalist din FN; voi încerca, în cele ce urmează, doar o interpretare a conţinutului strict filosofic al eseului lui Ţuţea.

Prolog epistemologic

Problema centrală a FN este una epistemologică: este oare lumea cognoscibilă? Putem sau nu avea reprezentări adevărate ale lumii? Cogniţia, spune Ţuţea, ne oferă o reprezentare a lumii, însa una arbitrară care ne "depărtează neliniştitor de substanţa lucrurilor" Îndoiala privitor la adecvarea reprezentărilor noastre la real este o constanta a vieţii spirituale a omului. Omul doreşte cunoaşterea lumii pentru a putea lua lumea în posesie, "pentru a deveni stăpânul ei" (knowledge is power). Privitor la capacitatea umană de a a cunoaşte şi domina lumea, se pot formula mai multe puncte de vedere:

• Filosofia determinării – natura reprezentărilor noastre cognitive este determinată; suntem prinşi in jocul cauzalităţii, pe care nu-l putem controla; categoriile sunt produsul condiţionărilor exterioare.

• Filosofia indeterminării – categoriile, abstracţiile conceptuale, izvorăsc capricios din propria noastră subiectivitate, fiind ipoteze formulate asupra unui real inexplicabil, incognoscibil. Nu există nici o conexiune necesară între real şi reprezentările noastre.

• Filosofia haosului – reprezentările noastre încearca să pună ordine în haos; există deci o inadecvare structurală între real şi imaginea noastră despre el.

• Filosofia impasului – cunoaşterea raţională a realului nu este posibilă, ea sfârşeşte mereu în fundături. Alternativa este o "ştiinţă imediată", "cunoaşterea extatică a lumii sensibile" o cunoaştere non-discursivă, mistică.

• Filosofia încremenirii – eleatism ("căci a fi e totuna cu a gândi)", poziţie respinsă de viaţa însăşi; arta, ca expresie a sentimentului vieţii, fuge de ceea ce este îngheţat şi se apropie de haoticul naturii, de devenirea heraclitică, de "fluviul nesfârşit al vieţii". Arta se învecineaza cu mistica în aceea că se raportează la un real viu, care este totalitate şi fuge de imaginea lui îngheţată, abstractă, care este doar o generalitate. Libertatea nu are sediul în ştiinţă, în cunoaşterea discursivă, ipotetico-deductivă, în demonstraţia matematică – ci în artă şi în mistică, care fac exerciţiul altor facultăţi ale spiritului uman decât raţiunea ("natură imbecilă"). Ţuţea vizează o cunoaştere pozitivă, ceva care depăşeşte v i a n e g a t i o n i s, care transcende teologia negativă.

• Filosofia nuanţelor – este răspunsul lui Ţuţea la problema formulată anterior: "pot sau nu pot deveni stăpîn, lumea este aşa cum o gîndesc eu, sau sînt condamnat să alerg steril peste ea, cu jocul meu de ipoteze?".

Oamenii se împart, sub aspectul atitudinii lor faţă de adevăr, în două categorii: dogmaticii şi scepticii neliniştiţi, spune Ţuţea. Or, acesta sugerează întregirea tipologiei cu categoria scepticilor liniştiţi sau resemnaţi. Dogmaticul ştie, are un sistem, a găsit ceea ce căuta. Scepticul resemnat nu ştie şi a abandonat speranţa de a parveni vreodată la cunoaştere. Este un contemplativ cu puţine resurse pentru acţiune. Scepticul neliniştit este în condiţia itineranţei, forţat să gândească tot timpul în urmărirea unui "de găsit" de care se apropie asimptotic. El este purtat de neliniştile conştiinţei sale teoretice, întrucât nu se poate instala nici în certitudinea pozitivă a dogmaticului, nici în certitudinea negativă a scepticului resemnat. În timp ce dogmaticul posedă comod un infim fragment al realului, în cunoaşterea căruia conştiinţa lui teoretică se odihneşte satisfăcută, scepticul resemnat, abandonând cercetarea realului care-l transcende, se vede livrat lui însuşi ca singură sursă de certitudine, scepticul neliniştit este aspirat dincolo de el, de către vastitatea realului misterios care fuge de încercarile lui, din ce în ce mai rafinate, de a-l lua în posesie.

Poziţia lui Ţuţea în legătură cu capacitatea spiritului uman de a cunoaşte şi domina lumea este, deci, scepticismul neliniştit, sau, cu o expresie mai adecvată, scepticismul creator. Este, poate, momentul să introduc o distincţie care mi se pare că emerge din subtextul FN: cea între cunoaşterea realului şi cunoaşterea lumii. Scepticismul creator (în care aspectele teoretic şi practic sunt unite) este atitudinea lui Ţuţea faţă de posibilitatea cunoaşterii lumii. Trebuie să privim cu scepticism teorile ştiinţifice şi tabelele de categorii filosofice, dar asta nu trebuie să împiedice încercarea perfecţionării lor, sau elaborarea altora noi. În ce priveşte cunoaşterea realului, Ţuţea nu este sceptic. Dar realul nu poate fi cunoscut prin teorii ştiinţifice sau filosofice; ne apropiem mai mult de real prin metaforă decât prin concept, prin artă decât prin ştiinţă. Într-un sens, cunoaşterea lumii nu este cunoaştere a ce este real în lume, deşi năzuieşte spre a fi. Adevărul lumii nu transpare în teoriile ştiinţifice şi în sistemele filosofice, ci este accesibil în chip nemijlocit, non-discursiv.

Din perspectivă creştină – perspectivă care nu este dezvoltată în FN ci, cum am mai spus, mai mult subînţeleasă – orice raportare validă la lume trebuie să o tematizeze iconomic şi liturgic. Ţuţea nu vorbeşte înca în FN despre revelaţie şi despre creştin (cu apogeul lui, Sfântul) ca al patrulea tip uman posibil, alături de dogmatic, sceptic resemnat şi sceptic neliniştit. Sfântul este cel pentru care căutarea a încetat, care a realizat deja adevărul care i-a fost revelat. Dintre toate aceste poziţii, numai scepticismul creator este compatibil cu filosofia, restul eşuând în cel mai bun caz în înţelepciune. Scepticismul creator combină năzuinţa continuă spre cunoaştere cu exerciţiul critic continuu al raţiunii. Scepticismul creator îmbina spiritul critic cu libertatea de acţiune. Este vorba despre o poziţie în care nesaţul epistemic şi avântul practic sunt temperate permanent de critica raţională.

Gust, cunoaştere, trăire.

Dacă filosofia nuanţelor este determinată epistemologic drept scepticism creator, care este specificul ei? Dacă raţiunea nu poate fi valorizată decât critic, ea neputând oferi nici un fel de cunoaştere (Kant), dacă categoriile intelectului sunt simple ipoteze aşternute aleator peste lume, conducând adesea la un dogmatism steril, pe ce se mai poate conta? Ţuţea propune un răspuns inedit: gustul. Gustul – cu treptele lui: bunul simţ, tactul, geniul şi cu opusul său: stupizenia spirituală (a lui h o m o s t u l t u s) – este facultatea care permite prin excelenţă cunoaşterea valorilor. Cultivarea lui, contactul cu obiectele purtătoare de valori, asigură în timp obiectivitatea lui. Ţuţea valorizează gustul pentru că el este un discernământ care ne poate orienta spre valori într-un mod pre-reflexiv, adică non-discursiv. “Iraţional, spontan”, iată adjectivele folosite de Ţuţea în legătură cu gustul. Gustul, nesigur şi rătăcit la început, poate dobândi siguranţă prin exerciţiu individual, dar mai ales colectiv. Gustul se formează şi se exercită în planurile etico-social şi estetic. Importanţa epistemologică deosebită a gustului provine, conform unei fraze a lui Rousseau citată de Ţutea după dictionarul lui Beschelle, din aceea că "el judecă obiectele asupra cărora raţiunea n-are priză", inclusiv realul, peste care raţiunea se plimbă steril.

Poate însa gustul să ajungă la adevăr? Siguranţa la care ajunge prin educaţie, este ea în acelaşi timp certitudine epistemică, adică acea atitudine afectivă care însoţeste cunoaşterea? Ţuţea nu lasă neocolită problema epistemologică a raportului dintre gust şi adevăr. După el gustul poate identifica adevărul, dacă suntem dispuşi să îl identificăm cu un fel de intuiţie pură care ajunge direct la legităţi, asemenea n o u s - ului la vechii greci şi mai ales la Aristotel. Însa el nu ridică modul în care este afectat la cunoaştere, întrucât nu poate exprima această afectare fără a recurge la serviciile raţiunii şi la predicaţie. Adevărul dat pre-raţional în gust (ca intuiţie a valorilor) se pierde în încercarea de a fi formulat raţional. Aşadar, gustul nu procură cunoaştere, ci ne lasă în regiunea trăirii. El înţelege, dar fără a cunoaşte; el îşi înţelege obiectul din interior, în timp ce raţiunea rămâne în exteriorul acestuia, iar interioritatea nu poate fi formulată în termenii exteriorităţii. Gustul permite prin urmare identificarea adevărului, binelui, frumosului şi realizarea lor într-un plan de imanenţă, trăirea lor. Ţuţea vorbeşte despre plăcerea de a trăi înauntrul lucrurilor şi despre bucuria trăirii nuanţelor. Exerciţiul gustului conduce către "contopirea termenilor: certitudine, credinţă, evidenţă şi adevăr" Aşadar: nu cunoaştere, ci trăire; nu conceptualizare, ci aprehensiune iraţională. În dosul acestei atitudini "trăiriste" trebuie văzută influenţa lui Nae Ionescu, pentru care "concret" înseamna "trăit". O vacă e ceva abstract pentru un orăşean şi ceva concret pentru ţăran, în timp ce tramvaiul este ceva concret pentru orăşean, dar ceva cum nu se poate mai abstract pentru ţăran. Astfel, ca să mă întorc la Ţuţea, valorile devin ceva concret numai prin exerciţiul gustului. Altfel spus, numai cultivarea gustului poate aduce valorile în viaţa omului şi numai având un gust format poare omul să se împartăşească din bine, adevăr şi frumos.

Gustul şi nuanţele.

Am ajuns la problema nodală a textului lui Ţuţea: care este legătura dintre gust şi nuanţe şi cum trebuie ea înţeleasă în contextul scepticismului creator? "

Nuanţă" este un cuvânt care vine din latină, printr-un intermediar francez. Etimonul francez este "nuance" care provine din lat. n u b e s (nor, ceaţa, obscuritate, dar şi multitudine) prin adjectivul "nué" (ceea ce îşi schimbă culoarea în degradeu), care a dat verbul "nuer", cu sensul de a asorta, a potrivi nuanţele astfle încât trecerea de la una la alta să nu se facă brutal (cf. Robert historique). În ciuda acestui fapt, Ţuţea derivă nuanţă din muance, care se găseşte la Montaigne. Într-adevăr, cuvântul apare la Montaigne şi nu numai la el, însa numai la figurat înseamna "nuanţă". În realitate, „muance” vine din latinescul m u t o prin "muer", care semnifică schimbarea de voce a băieţilor la pubertate (Littré). De aici a trecut în muzică, unde desemna schimbarea unei note în alta, atunci când ea depăşeşte registrul mediu al vocii. Prin contagiune, şi probabil şi datorită proximităţii fonetice, termenul a ajuns să conoteze în pictură nuanţele. Pe scurt, "muance" conotează pe "nuance", dar "nuance" nu provine etimologic din "muance". Etimologia dată de Ţuţea provine din dictionarul lui Bescherelle, unde citim: "NUANCE, s.f. (du lat. m u t o, je change; on a longtemps dit muance, qui se trouve encore dans Montaigne et dans les autres écrivains de son siècle). Chacun des degrés différents par lesquels peut passer une couleur, en conservant le nom qui la distingue des autres" (Dictionnaire national ou Dictionnaire universel de la langue française, tome II, 665-666). Etimologia lui Bescherelle, preluată de Ţuţea, este incorectă însă, tocmai pentru aceasta, este semnificativă filosofic. Graţie acestei etimologii, Ţuţea poate gândi nuanţa nu ca pe ceva static, făcut dinainte, precum o idee platonică, ci ca pe ceva dinamic, procesual, prin care categoriile rigide ale spiritului se adecvează fluxului heraclitic.

În acest sens, nuanţa este caracterizată de Ţuţea prin câteva "aspecte teoretice". Sub alineatul "nota dominant cromatică a nuanţelor" filosoful determină nuanţele ca elemente ale unei concepţii "realiste" care "leagă subiectul de obiect, atât în actele de cunoaştere cât şi în cele estetice". Realismul lui Ţuţea (numit astfel destul de impropriu) este de fapt o alternativă la scepticism. Nuanţa, citează Ţuţea din Bescherelle, "este una şi aceeaşi pentru pentru ochii spiritului cât şi pentru ochii corpului" În nuanţa, prin urmare, aspectele obiectiv şi subiectiv coincid; problema garantării existenţei lumii obiective pornind de la reprezentările subiective nu se mai pune. În acest fel, natura ("materialitatea") poate fi gândită ca "joc de nuanţe", ca alcătuire dinamică faţa de care spiritul nu este spectator, nici actant transcendental. Aprehensiunea unei nuanţe este aprehensiunea nemijlocită a ceva real, iar crearea unei nuanţe, nuanţarea, este ea însaşi ceva real, parte a fluxului procesual care este lumea. Acest fel de a gândi natura evită subiectivismul (idealismul subiectiv) şi nihilismul (ontologic şi axiologic): "ne scoate din sfera subiectivului şi a nimicului".

Valorizarea ontologică a naturii este exprimată prin "principiul actualităţii heraclitice". Viziunea heraclitică a actualităţii, ca flux procesual guvernat de legi ale armoniei, explică necesitatea apariţiei nuanţelor, ca momente ale acestui proces. În acelaşi timp, lumea heraclitică ar purta în ea o referinţa la o altă lume, cea a legităţilor sau a esenţelor. Schimbarea trimite la neschimbare, multiplicitatea la unitate. Nu este aici vorba atât de o formă de platonism pe care şi-o asumă Ţutea, cât de o formă de palamism: în această lume a aparenţelor – scrie Ţuţea – ... energiile descoperite te scapă de la pieire". Nemurirea se obţine prin participarea la energiile necreate ale lui Dumnezeu, active în "jocul de aparenţe", în "jocul de nuanţe" care este lumea. A gândi absolutul ca devenire universală este eronat, dar a-l căuta fără devenirea universală este de asemenea eronat. Actualitatea heraclitică nu este aparenţa în sens de iluzie care ar trimite cel mult la un spirit care se amăgeşte pe sine, şi deci în sens de tot ce poate fi mai străin de real, ci în ea găsim activ Absolutul prin energiile sale. Dacă lumea fenomenală, procesuală nu este realul, există totuşi real în această lume. Gustul, care "merge de la materialitatea fiziologică pînă-n zona ideală a valorilor spirituale" este legat în mod natural de nuanţă, care exprimă aceeaşi unitate a materialului cu spiritualul. Gustul trece de la obiect la valoare datorită nuanţelor, prin care ceea ce este spiritual informează ceea ce este material. A nuanţa înseamna, în această optică, tocmai a valoriza, a scoate la iveală valoarea, esenţa, "forma simplă, ireductibilă" a cărei expresie este nuanţa. În contextul scepticismului creator, nuanţarea înseamna cernerea continuă a reziduului epistemologic, a deşeului ontologic, dis-cernerea valorii; scepticismul creator este mişcarea prin care năzuinţa cunoaşterii lumii este suprimată şi conservată (aufgehoben) în râvna pentru cunoaşterea realului. Este o mişcare prin care se trece, în sensul lui Blaga, de la luciferic la paradiziac. Gustul revelează prin nuanţare realul, care devine în trăire ceva concret, personal.

Am încercat să arat care este specificul filosofic al poziţiei lui Ţuţea din FN. Diverse alte lecturi sunt posibile, fiecare cu mai multă sau mai puţină susţinere textuală. Alexandru Popescu a propus cea mai elaborată lectură de până acum, în cartea sa aclamată Petre Ţuţea between Sacrifice and Suicide. Păstrez rezerve foarte mari privitor la adecvarea interpretării sale. Printr-o hermeneutică migăloasă, textului i se infuzează un subtext teologic cu mult mai vast decât litera lui îndreptaţeşte. Părerea mea este că FN dezvoltă o problematică filosofică; este un text în care Ţuţea filosofează religios, dar în care el înca nu gândeşte teologal. Faptul că punctul de vedere al FN este cel a scepticismului creator este, în opinia mea, un argument care probează intenţia predominant filosofică a acestui eseu.

[ Back ]