Am auzit de „filosoful Petre Ţuţea” prin 1984-85. Stăteam de vorbă cu un prieten literat, pe o bancă în Cişmigiu. Tatonam cumva o vizită la Păltinişul lui Noica şi mă perpeleam că nu ştiu greacă veche sau germană, aşa cum auzisem că i-ar cere oricărui interlocutor. „Uite, aici la doi paşi, locuieşte un filosof mai tare decât Noica!”. Arătându-mă neîncrezător, că n-am auzit, n-am citit nimic de el, aflu în ce consta „ciudăţenia” lui: „păi are un singur defect: în mijlocul discursului, se opreşte şi spune: şi acum, români, îndreptaţi tunurile de pe Capaţi împotriva ruşilor! Şi după asta revine brusc la Kant!”

Cu acelaşi prieten de cenacluri literare, l-am vizitat pe Ţuţea, abia după 90, încă înainte să fi căpătat acea notorietate dată de apariţiile la televiziune, însă despre predica lui începuse să se audă deja în Piaţa Universităţii. Revista noastră de provincie, se numea Noduri şi Semne, după ultimul volum publicat de Nichita Stănescu. Dealtfel discuţia cu Petre Ţuţea a debutat cu o întrebare pe care volubil, ne-a pus-o chiar domnia sa: „Ştiţi ce înseamnă Noduri şi Semne? Vă spun eu: există noduri care par a lega în anumite circumstanţe, cu aerul de definitiv, desfăşurarea existenţei. Nodul! aşa înţeleg eu nodul. Când faci un nod, îl faci ca să se ţină, nu? Şi există semne! Poate omul să fie purtător de noduri şi semne. Nodurile îl blochează, iar semnele îl lasă deschis, să se mişte printre lucruri cu ele”...

- Domnule Ţuţea, există un principiu în teoria sistemelor [*], după care, pentru a comunica, sistemele trebuie să se recunoască. Dacă există un pricipiu divin, cum răspunde din imobilitatea sa, cum se implică divinul în a comunica? [* Oarecum nepregătit de a-l întâlni pe Petre Ţuţea, prima întrebare e ceea ce se cheamă „o găselniţă”, căci nu există nici un astfel de principiu, decât cel inventat de mine atunci pe loc. E de bun simţ să precizez că veneam cu o cultură filosofică ce se împotrivea fără şanse şcolii materialiste, căutînd în bibliotecile vremii revelaţii (inclusiv ştiinţifice), cu oarecari cunoştinţe de  matematică, fizică, trăind ca student şi perpetuu inginer în devenire, găsind în literatură, dar mai ales în poezie, un mod de a fi, o cale de a exista - n.a. ]

- Divinul se comunică prin revelaţie... care înseamnă, aşa cum a gândit Traian Crişan – dacă îmi amintesc bine – secretarul Comisiei de beatificare de la Vatican. Revelaţia, spune acest teolog, citând un teolog ortodox, e acţiunea directă a divinităţii în textele biblice consultate. Că Biblia e o carte inspirată toată, dar nu este toată revelată. Textele revelate sunt canoane obligatorii pentru credincioşi. Cine decide ce e canonic în Biblie şi ce e simplă inspiraţie a sfinţilor scriitori? Biserica! Spune acest teolog ortodox invocat la Vatican, al cărui nume îmi scapă.

- Şi numai în texte se revelează divinul?

- Nu, aşa acţionează în genere! Teofanic, se arată ca divinitate, dar e vorba de Biblie, luată în totalitate; toată e inspirată, dar nu toată canonică, fiindcă canoanele sunt expresia revelaţiei, adică a acţiunii directe a divinităţii. Astfel afirmă acest teolog ortodox pe care îl citează Traian Crişan. Şi nu îl critic. Revelaţia e acţiunea directă a divinităţii asupra subiectului gânditor. De pildă, am spus, astăzi am făcut un autoportret care va apărea în jurnalul lui Călinescu, pe care acum îl publică Academia Română, în care am afirmat că, atunci când Newton a descoperit legea gravitaţiei, a impresionat prin senzaţionala formulare matematică exactă, iar în ceea ce priveşte natura gravitaţiei, spune în Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, tratatul de cosmologie, ce e gravitaţia, cică e Dumnezeu; da’ cum ai descoperit-o? Nu ştiu unde am citit în franţuzeşte, într-o enciclopedie, sau..., nu îmi amintesc, despre Newton, când a văzut un măr căzând: Il est tombé dans une méditation profonde qui l’a conduit à la decouverte de la lois de la gravitation universelle... a căzut într-o meditaţie profundă... şi eu spun într-un context undeva că putea medita profund până la Judecata de Apoi şi nu descoperea legea gravitaţiei; că legea gravitaţiei n-a fost căutată de el; când a fost întrebat cum a descoperit-o, zice: „Am fost inspirat”. 

Sunt un om greoi de munte

- Aţi amintit despre un autoportret...

- Eu spun despre mine – la un moment dat – cum Călinescu zice despre Eminescu, despre acest pisc al culturii române, că a fost un om greoi de munte, care se înţelegea bine cu ardelenii lui. Nu-mi iau eu îndrăzneala să mă compar cu acest pisc – care nu se compară cu nimeni, despre care Iorga a afirmat că este expresia integrală a naţiunii române – nu mă compar cu el dar, păstrând proporţiile şi având conştiinţa distanţei între măreţia lui şi mine, aşa, toute proportion gardée, şi eu sunt un om greoi de munte; şi, de aceea, nimic nu se desface cu suflu de destin dacă mă uit în trecutul meu, cu suflu de destin în mod necesar, ci totul este întâmplător, de aceea am fost condamnat să caut adevărul. Nu mi-a plăcut niciodată, zic eu, formula lui de Broglie, care a spus că omul de ştiinţă are pasiunea adevărului. Pasiunea adevărului e căutarea adevărului şi nu duce niciodată la adevăr; cum a demonstrat Newton care nu căutând a descoperit gravitaţia, ci fiind inspirat... Nu? Oamenii de ştiinţă, artiştii, filosofii sunt astfel, chiar când nu vehiculează adevăruri incontestabile. Iată, după părerea mea, nu există decât un adevăr, cum spunea Sertillanges, franţuzul sorbonard: Dièu, ou rien. Dumnezeu sau nimic. Absolutul divin, care-i adevărul unic, ca principiu unic al tuturor lucrurilor, face ca mai multe adevăruri, să nu fie nici un adevăr. Faţă de absolutul divin ca adevăr unic, mai multe adevăruri nu înseamnă nici un adevăr. Mă gândesc la logica polivalentă, care e egală cu zero. De altfel, la nivel logic nu există nici un adevăr; vorbind în stilul lui Poincaré despre matematică, sunt doar simple comodităţi mentale şi materiale. Am avut un profesor de logică, un moldovean, la Liceul Gheorghe Bariţ din Cluj, care a scris şi el o mică Logică, la început pentru licee, aşa, parcă era Manifestul Comunist, mică, şi pe urmă, am auzit, n-am văzut, a transformat-o în Tratat de logică de stil universal. Era profesor de liceu; astăzi ar fi preşedintele Academiei. Ne-a spus: „mă băieţi, am scris şi eu o Logică; puteţi s-o citiţi, dacă o găsiţi pe a lui Eufrosin Poteca, ăla de la Liceul Lazăr, de la începutul secolului trecut, care numea abstracţia scăzământ şi nu e fals, aşa, şi pe a mea; dar să nu fiţi tentaţi când citiţi Logica mea să găsiţi în ea vreun adevăr. Că de la Logica lui Aristotel, sau chiar şi înaintea lui, de când omul raţional, acest h o m o  s a p i e n s, a gândit logic, pe cale logică n-a descoperit nici un adevăr; ci numai foloase”. Asta face raţiunea autonomă a omului, duce la folos şi... şi dacă vrei, la plăcut. Şi-atunci, eu întreb, „păi atuncea de ce s-o citim – eram mai căpos, aşa – de ce s-o citim dom’le profesor?”  „Nu, spun şi eu braşoave aşa, care se vând, că logica este ştiinţa care stabileşte principiile gândirii juste. Nu e justă: e comodă! Da, zice, ca să nu gândiţi, să nu vorbiţi şi să nu scrieţi ca guşaţii. D’aia citiţi Logica mea; nu că acolo doarme vreun adevăr să rămâi trăznit”.

Acuma mai la bătrâneţe, când am scris ce e Adevărul, pot să spun că fără Dumnezeu şi Nemurire, nu există adevăr.

Adevărul este Dumnezeu, din voinţa căruia omul creştin este nemuritor

- Ce este Adevărul, domnule Ţuţea?

Adevărul este Dumnezeu, din voinţa căruia omul creştin este nemuritor, sau, vorbind în stilul Sfântului Apostol Pavel, adevărul este ceea ce rezultă din jocul celor două lumi, jocul paulinic, jocul între lumea vizibilă şi lumea invizibilă. În Epistola a doua către corinteni, sf. ap. Pavel spune: „Noi nu suntem din aceia care cred în cele ce se văd; că cele ce se văd sunt trecătoare; ci în cele ce nu se văd, că sunt veşnice”. Cine ştie să se plaseze în jocul acestor lumi, va ajunge la finalitatea eschatologică creştină, că lumea asta va dispărea la Judecata de Apoi, într-o nouă apariţie, aşa, cine ştie să judece lumea vizibilă şi invizibilă a Sf. Ap. Pavel, e pe calea adevărului. Adevărul, spune Bossuet, marele etiolog franţuz, episcopul franţuz, preceptorul succesorului la tronul Franţei, pe care francezii îl numesc L'aigle de Medon, spune aşa, zice: există două căi: Calea Domnului, adică a credinţei şi calea omului. Când apare Calea Domnului, fruct al credinţei, calea omului trebuie s-o ia la fugă. Să dispară! Dacă vrei adevărul! Calea omului poate fi folositoare. Dar dacă vrei adevăr? De pildă, eu am făcut o afirmaţie, nu ştiu dacă se poate susţine, că Platon cu ideile lui arhetipuri este just şi adevărat, dar nu este util. Kant, care mişcă toate categoriile minţii legându-le de experienţă, făcând posibilă experienţa, deschisă, e util şi, murind înlăuntrul acestei lumi, e neadevărat, dar folositor. Kant e folositor şi Platon este just.

- Şi Hegel? - Păi Hegel e ucenicul lui Fichte. Şi Fichte e ucenicul lui Kant. Că Leibniz genuit Kant, Kant genuit Fichte, Fichte genuit Hegel, Hegel genuit Marx. Aţi citit Timpul cu interviul meu?

- Nu.

- Apare la Iaşi şi acolo e un articol, Toţi ne călăresc pe deşelate – de vorbă cu Petre Ţuţea. Nu-mi place că mă scoate puţin pitoresc, şi eu nu sunt un om pitoresc, eu sunt un om grav. Cred că sunteţi da acord că la rangul minţii mele nu sunt pitoresc. Dar aici apar pitoresc. Şi moare de plăcere o mass-medie când citeşte gogoşile astea. Zice: aoleu, ce drăguţ e ăsta! Eu nu sunt un om drăguţ, eu sunt un om solemn.

(Venind vorba despre interviul din Timpul, domnul Ţuţea explică un alt titlu de acolo, Originali nu sunt decât idioţii).

- N-am spus eu asta! Am citat, dar nu, e Heidegger, care spune că l-a citit pe Aristotel în limba lui şi s-a minunat câte banalităţi conţine acest mare gânditor. Că viaţa şi lumea arată aşa cum le descrie acest genial grec. Şi mi-a dat o sugestie fecundă: că originali – Aristotel nu-i original, că original e numai Dumnezeu, el descrie opera lui Dumnezeu – nu sunt decât idioţii. Heidegger! Dacă Aristoel nu e original, atunci originali sunt numai idioţii, că Aristotel e un geniu, nu încape îndoială. Tot Evul Mediu este o luptă între doi greci: între Platon şi Aristotel. (E vorba de Europa Apuseană. Valabil şi în Europa actuală!). Despre Logica lui Aristotel, Kant spune că are o singură însuşire: este eternă!

- Domnule Ţuţea, dintr-o perspectivă biblică, acum suntem în ziua a opta, până la desăvârşirea Creaţiei; Dumnezeu a creat lumea în şapte zile.

- În şase zile.

- În şase, a şaptea s-a odihnit. Ce se va întâmpla cu ziua a opta şi când se va termina?

- Nu ştiu! La Judecata de Apoi... Da!

- Până atunci se va desăvârşi omul întru credinţă?

- Nu ştiu, dar la Judecata de Apoi se vor judeca viii şi morţii, şi Iisus va apărea în splendoare, ca judecător al lumii, al viilor şi morţilor. Asta e dogmă eschatologică creştină. Evenimentul poartă pecetea condiţiei suspens, că există în Dreptul Roman condiţia rezolutorie (adică, legal, valoarea unei convenţii legată de un eveniment cert) şi condiţia suspensivă, legată de un eveniment despre care romanii spun c  e r t u s  a n (e sigură pe ea), i n c e r t u s  q u a n (nu se ştie când apare). Aşa şi cu Judecata de apoi. E certă. Dar nu putem şti noi când apare. E un mister asta.

O concepţie iudeocentrică a culturii europene

- Domnule Ţuţea, credeţi că trăim într-un secol al comunicării?

- Televizor, radio, presă, comunicări verbale, discursuri, simpozioane, mă rog...

- Din perspectiva acelui cuvânt primordial „La început a fost cuvântul”.

- Bine, ăsta-i Logosul Absolut.

- Totuşi noi comunicăm. În umbra acelui L o g o s, a diferenţialelor divine, cum spunea Blaga.

- Nu ştiu dacă sunt diferenţiale. Blaga, bine, Blaga filosofiează personal. "Diferenţialele divine" ale lui nu stau. Nu se poate el pronunţa cum gândeşte Dumnezeu autoritar, care a făcut aceste diferenţiale pentru a-şi asigura stăpânirea. Ăsta e un mod laic de a interpreta un mister, adică divinul, divinitatea creatoare. Ştim noi ce intenţii a avut Dumnezeu? Că se spune de către teologi că din prea plinul bunătăţii lui şi din iubire, a creat omul. S-a revărsat în afară... Bine, la creştini, Dumnezeu a făcut lumea din Nimic (materia şi ordinea ei, ieşindu-şi din neliniştile singurătăţii Sale). Bun, astea sunt mistere. Creaţia este un mister. De altfel, creaţia e atât de suverană, creaţia Biblică e atât de suverană, că ţi-e ruşine să insulţi nişte neputincioşi filosofi şi oameni de ştiinţă. Dumnezeu a făcut lumea, nu? Şi pe om, şi cu omul a încoronat Creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordială a capacităţii determinării numelor lucrurilor, care este o operaţie logică. Originea mistică a gândirii logice. Dar, de pildă, acum se face că s-a trecut de la totalitarismul comunist... comunismul nu e totalitar domnule, e anarhic. Dacă iei Manifestul Comunist, această biblie roşie, se termină că societatea viitoare, aşa se încheie, e o societate fără clase, concepută ca o asociaţie liberă de indivizi. Sociologul  care a scris celebra lucrare Der Historische Materialismus a spus că acesta este „incendiul anarhiei finale”. Sunt anarhişti comuniştii, prin finalitatea lor. Totalitari suntem noi, creştinii şi, în special, catolicii. Totalitarismul se mai numeşte şi holism. Holos în greceşte înseamnă întreg. Metafizica cunoaşterii aristotelice spune: întregul premerge partea. Dumneata, fie că eşti laureat al Premiului Nobel sau măturător, intri în categoria de h o m o  s a p i e n s. Acum, eşti un întreg, nu? Când, unde, în ce scop ai apărut în calitatea asta de acum? Poţi să răspunzi?

- ...

- Cum?

- Nu ştiu!

- Adică, dacă te întrebi singur, şi nu e un zeu în colţul casei, nu e Dumnezeu care să-ţi reveleze data începutului, înseamnă că vii de nicăieri şi mergi spre nicăieri. Deci Moise e mai valabil decât ultima noutate evoluţionistă a ştiinţei. Moise stă în picioare. Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui. Afirmaţia asta nu poate fi combătută. Omul nu e o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sunt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. E vreun organ al omului independent?  E legea corelaţiei organelor a lui Cuvier. Aşa! Omul, ca întreg nu poate fi gândit decât biblic. Ştiinţific, nu. Că, de pildă, Claude Bernard (creatorul fiziologiei moderne), în Introduction à l’étude de la médicine experimentale, cartea aia celebră (despre care Bergson spune că este o capodoperă, mă rog, e o lucrare pozitivistă, eu în Bios, un eseu de-al meu, o iau oleacă în băşcălie), se întreabă: un fiziolog care stabileşte funcţiile organismului omenesc, cum trebuie să înceapă? De la întreg la părţi! Şi se întreabă el, zice: ce este întregul? Că Aristotel spunea că întregul premerge partea. Zic: se poate combate? Se poate demonstra? Nu! E valabilă? E! E eternă. Că n-ai cum să spui că dumneata ai apărut acum douăzeci de milioane de ani. Că te faci de râs! Să descoperi câte un picior, câte un femur în paleontologie, cum a descoperit Dubois, nu ştiu ce os în Indonezia, nu ştiu în care din insulele alea de-acolo şi a reconstituit P i n t e c a n t r o p u s  E r e c t u s  adică pe omul-maimuţă, care face liant între maimuţă şi om. Pârţ!

Templul

La Moscova, când am fost cu delegaţia României, ne-a dus, zic eu, la singurul muzeu antireligios din lume al unui popor fost creştin. Sub Stalin, muzeu antireligios. Descria Inchiziţia, ce-a făcut creştinismul, triburi primitive, cu moravuri, cu aspecte magice, inumane, toate prostiile făcute de om în istorie le punea în cârca religiei. Şi la intrare, nu ştiu dacă pe dreapta sau pe stânga, erau o maimuţă şi un H o m o   p r i m i g e n i u s, specie de Neanderthal. Aşa. Când ieşim de acolo, nu ştiu cine era aia, că ştia nemţeşte, ştia franţuzeşte, cred că era o ovreică şi zice: „vă rog să semnaţi”, că eu fumam şi am ieşit mai înainte. Şi Gafencu şi Nemoianu, subsecretar de stat în guvernul Antonescu, n-au semnat nici ei, că n-am semnat nici eu. Zic: „nu semnez, doamnă!” „De ce?” „În primul rând, tot ce am văzut aici îmi contrazice credinţa mea. Eu sunt băiat de popă. Şi e greu să cred în toată expoziţia asta de-aici. Şi doi: ne-aţi ofensat!” „Cum?” „Păi, uite, personajele astea, maimuţa şi omul p r i m i g e n i u s, eu nu sunt neam cu ăştia. Îmi pare rău!”.

- Biologic, există o corespondenţă, adică omul poate fi privit ca generat sau de-generat din altceva?

- Nu, nu, păi de pildă, Maiorescu în Beţia de cuvinte face o afirmaţie foarte pertinentă: Darwin a fost un mult prea mare cunoscător al naturii ca să spună că omul derivă din maimuţă. Are o ascedenţă comună cu maimuţa. Adică cine a creat omul, a creat şi maimuţa. Are o ascendenţă comună! Dar nu se trage din maimuţă.

- Ce este răul şi binele, cum se manifestă lupta dintre rău şi bine?

- După Leibniz, ca şi după Spinoza, care e determinist, răul este absenţa binelui din univers. Este lipsa binelui. Asta e! Aşa cum eroarea, pentru că în determinismul lui, Spinoza, într-un determinism absolut, nu putea să admită eroare – este absenţa adevărului. Şi totuşi, eroarea, la nivel psihologic există! Ne gândim la personajele de azi ale Europei! Put de greşeli, nu? Ăia de sus. Nu mai vorbesc de ăia de jos care calcă legi gramaticale, legi morale, legi ştiinţifice, legi... ştiu eu? Eroarea e un fapt pozitiv psihologic, nu? Păi, dovadă, şi în creştinism – fără să consider creştinismul dualist sau monist – lupta între bine şi rău există.

- Chiar doream să vă întreb, este dualist creştinismul?

- Nu poate fi creştinismul dualist, pentru că nu seamănă cu maniheismul lui Zoroastru. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist sau pluralist. Creştinismul Este, pur şi simplu!

- Cum vedeţi creştinismul în comparaţie cu celelalte religii? De exemplu, cu a indienilor, cu brahmanismul?

- Păi indienii nu au religie. Brahmanii nu sunt o religie. Brahma, în limba sanscrită, înseamnă rugăciune care e personificată. Dar Brahma, zeul suprem indic, se naşte pe sine din nimic, trăieşte cicluri de milioane de ani, dispare şi renaşte din nou, e divinitate ăsta, te întreb eu?

- ...

- E mit! Brahma e mit, nu Dumnezeu. Dumnezeul biblic nu are început şi sfârşit, e etern. Am o concepţie iudeocentrică a culturii Europei. Că fără Biblie, dormeam în crăci. Nu ştiinţa şi filosofia greacă, ele sunt foarte folositoare, dar nu sunt mântuitoare. Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent – suverană – e Biblia. Dealtfel, despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei, suntem creştini. Că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.

- Cioran are o părerea rea despre Sfântul Pavel...

- A, păi îl prezint într-o declaraţie către Liiceanu, unde arăt cu un citat din Pe culmile disperării, cartea republicată, unde spune: „Trăiesc în această lume, şi sunt foarte aproape de ea; toate tristeţile şi bucuriile mele se mişcă prin faptul că nu găsesc acestei lumi de care sunt foarte aproape, nici un sens transcedent”. Nu-şi găseşte locul, Cioran, în melancolia lui şi e trist că lumea asta nu-i oferă perspectiva extramundană a transcedenţei, şi-i spun: „Sper ca marele meu prieten Emil Cioran să se împace cu cele două lumi paulinice, cu Sfântul Pavel şi cu Absolutul divin în amurgul existenţei sale...”

- Care este astăzi şansa tânărului artist sau a tânărului în general şi ce cale ar trebui el să urmeze?

- TEMPLUL! Misterul sau taina este principiul eliberator din neliniştile înlănţuirii cosmice şi comunitare şi cele produse de perspectiva inifinitului şi a morţii. În templu coexistă consolator principiul adevărului legat de divinitate şi nemurire, în biserică, iar dincolo contempli adevărul, cum spunea Pavel, faţă către faţă cu Absolutul. Niciodată n-a fost atât de suverană, în gândirea Europei, Biblia, pentru marile conştiinţe, ca acum. Îmi pare rău de Emil Cioran, care consideră Biblia o carte banală, şi de Heidegger îmi pară rău şi de toţi filosofii existenţialişti... păi Heidegger e un filosof care te îndeamnă să trăieşti zilnic murind, el spune aşa: ca să ieşi din anonimat, trebuie să trăieşti neliniştea perspectivei neantului zilnic, adică a nimicului, că nu eşti nimic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăieşti murind absolut, în fiecare zi. De fapt Cioran face parte din familia filosofilor existenţialişti: antibiblic, anticreştin, antipaulinic...

- Noi ca spiritualitate am putea aduce ceva important în Europa, în lume, mă refer şi la creştinismul nostru, la specificul ortodox şi la artă etc?

- Păi, ştiu eu? Poate! De pildă, monseniorul Schubert, un austriac, a contemplat măştile religioase într-o slujbă dintr-o biserică. Şi a spus că sunt măştile cele mai autentic creştine de pe continent; în evlavia exprimată exprimată în chipurile credincioşilor. Noi nu putem inventa nimic, nici Europa nu poate. Că ne mişcăm între mitologia şi filosofia greacă, şi mistica iudaică. Eu am spus că ovreii sunt părinţii religiei noastre. Un nepot de-al meu, inginer, mi-a spus cică „prietenii mei, unchiule, sunt indignaţi că sunteţi filosemit”. „Păi ei sunt religioşi?” Zice „nu ştiu”. „Ei, păi dacă nu sunt religioşi, mă şterg la nas cu ei. Nu mă interesează”. Eu când discut cu un ateu e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. Ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu. Între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin e viu!

- Există o limbă a adevărului?

- Există limba adevărului creştin. Aia e limba adevărului. Că alta nu-i! În afară de credinţă nu există adevăr! Că ştiinţa e utilă. Eu scriu un Tratat de Antropologie creştină, în vreo şase volume. Şi am scris până acuma, vreo trei volume: volumul întâi apare în serial la Iaşi, se numeşte Omul, Problemele sau Cartea întrebărilor, al doilea sper să apară la o revistă, Grup D (Grup democrat), se numeşte Sistemele sau Cartea alcătuirilor logice, autonom matematice, paralele cu întreguri ontice, volumul trei Stilurile, care sunt concepute fie ca forme culturale, social-istorice, fie ca modalităţi estetice ale artei, şi am ajuns la volumul patru pe care l-am dictat numai vreo sută cincizeci de pagini şi m-am cam înfundat. Este pilonul, cum să spun, pivotul întregului Tratat: Dogmele, sau situarea spiritului în domeniul certitudinii. Volumul cinci este Disciplinele minţii umane, pe care le împart în două: primul volum e Matematica, pe care vreau să-l scriu cu un matematician filosof, Nicolae Tatu, ca să umble el, că eu nu mai pot umbla la Academie. E o abordare în stilul lui Poincaré, care spunea că matematica nu e nici justă, nici injustă, pentru că e necontradictoriu limbajul, ci este comodă mintal. Şi utilă, bineînţeles! Kant spunea că o ştiinţă este ştiinţă în măsura în care îşi vehiculează constatările matematic. Şi defineşte ştiinţa cantitativizant, ştiinţa după el e metodă şi măsură, măsurare. Aşa cum e! Cantitativizarea e verificată istoric. Calitatea e viaţa. Şi cantitatea e moarte. Da, dar ştiinţa e moartă. Nu s-a putut face ştiinţă vie până acum. Ci religie vie.

- Şi al şaselea volum ar fi...

- Fizica modernă, pe linia lui Jorgen Lerhuch, în care abordez şi cosmologic principiul Adevărului unic, care este Dumnezeu şi din care decurg celelalte principii.

- Domnule Ţuţea, artistul sau omul de ştiinţă pot fi inspiraţi?

- Artistul poate fi inspirat, ca şi omul de ştiinţă. Dar nu există artă, ştiinţă şi tehnică revelată, ci numai inspirată. Inspiraţia e o favoare a divinităţii făcută naturilor harismatice, care au har.

- Aceste naturi nu trebuie să aibă şi cunoaştere?

- Naturile acestea cunosc, ajung la cunoaştere. Că istoria ştiinţei e punctată de aleşi. De naturile harismatice. De naturile pline de har. Pe savanţi îi numeri pe degete. De aceea, istoria ştiinţei e foarte simplă. Aplicaţiile concrete sunt foarte complicate, dar istoria ştiinţei şi a tehnicii este foarte simplă. Că-s foarte puţini inventatori. Numai naturile alese. Care au har, care e dar divin! Păi, au căzut mere în cap la atâtea dobitoace de-a lungul istoriei şi n-au descoperit legea gravitaţiei. Şi prin căderea mărului, nu o descoperea nici Newton. El spune: am fost inspirat, deci un favorizat al divinităţii.


Am certitudinea invincibilităţii poporului român

- Domnule Ţuţea, dacă aţi fi fost ales preşedinte în 20 mai, prin absurd, care ar fi fost prima hotărâre pe care aţi fi luat-o?

- Prima hotărâre, privatizarea, însemnând construcţia celor două comune: comuna agrară, întemeiată pe gospodarul dibaci şi priceput şi comuna urbană, guvernată de întreprinderi, de acest gigant al lumii moderne. Asta era privatizarea. În imaginea României Mari! Şi aş fi creat institute care să sincronizeze poporul român, cu toate cuceririle speciei omului mutate în spaţiul valah. Le mutam aici! Că eu nu contest poporului român că limba lui şi geniul lui intelectual îi permit să mute creaţiile speciei omului la el acasă. Aşa cred eu! E o chestie de credinţă, dar şi de istorie. Am dovedit în istorie că suntem un mare popor! Suntem mulţi? Nu! Am fost vreodată bătuţi şi lichidaţi? Nu! Păi asta ce e? România a bătut Rusia la fund până la Caucaz. Şi a zdrobit Germania la 23 august de la Baltica la Creta într-o noapte! Exista vreun soldat străin pe teritoriul României, când Germania s-a unit cu Rusia împotriva României, două mari puteri? Hitler îi scria o scrisoare lui Carol al II-lea, că dacă nu acceptăm Dictatul lui de la Viena, zicea: „Voi nimici România dacă nu vă supuneţi!”; şi am rupt zugravului şira spinării la 23 august. Noi, ăştia, puţinii! Sau cum spunea Tănase: „Uite-aşa cum ne vedeţi, i-am futut în cur pă nemţi /  Şi acuş, acuş, acuş, o să-i futem şi pă ruşi!” Mureai de râs. „Uite-aşa cum ne vedeţi!” Suntem invincibili ca popor.

- Ce credeţi despre felul în care se înţelege democraţia acum, despre tinerii care se revoltă în Piaţa Universităţii ce credeţi?

- Se înţelege just democraţia. Şi ceea ce este bizar, este că şi stânga care guvernează, gândeşte democratic, just, şi universităţile protestatare gândesc just. Că nu poţi să spui că presa Adevărul, Azi, Dimineaţa, ale Frontului, nu vorbesc corect despre democraţie. Nu o practică! Aia e altceva. Da’ vorbesc corect. Ca şi studenţii. Studenţii se revoltă că nu este democraţie!

- Şi ce ar trebui ca să fie democraţie?

- Păi, ce este Franţa, ce este Anglia. Eu am spus, imaginea României, în viziunea mea, este imaginea liberalismului atotcuprinzător şi planetar stăpân al Statelor Unite ale Americii de Nord, cea mai prosperă societate din lume. Nişte economişti japonezi au zis că America rezistă la nu ştiu câte crize. Există o putere economică egală cu miliardarii americani? Vă întreb! Nu! Se trăieşte în Rusia egalitară ca în America miliardarilor? Nu! Are un portar de la Ford ajutor de şomaj sau leafă cât un director general din Rusia sovietică sau de la noi? Are! E victoria deplină a liberalismului care n-are nimic anticreştin în el. Creştinism cu care nu s-a pus de acod nici extrema dreaptă, nici extrema stângă. Pentru că extrema dreaptă legionară s-a pus de acord cu creştinismul, dar nu s-a pus fascismul italian şi naţional-socialismul german. Deci nici extremele, nici stânga şi nici dreapta, ci liberalismul anglo-saxon, în acord că nu-i displace creştinismul cu ordinea lui eternă creştină. De fapt, liberalismul american priveşte ordinea socială, aici pe pământ, şi ordinea de stat şi mişcă societatea şi statul în lumea normelor. Normele sunt construcţii raţionale ale omului. Iar Biserica creştină obligă ordinea normelor să se supună ordinii dogmelor. Că, dacă se îndepărtează de dogmele creştine, merge ca Eremia cu oiştea-n gard.

- Aţi spus că scrieţi despre dogme. Se poate aduce ceva nou aici?

- Păi, prima mea grijă de când m-am pus la masă să scriu, a fost să nu fiu original.

- Aveţi o certitudine? Şi dacă aveţi, cum aţi dobândit-o?

- Să spun drept, acum sunt foarte neliniştit. În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că, aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşeascu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă; pârţ! Şi-a făcut unitatea înaintea unităţii Italiei. E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt!


Profesiunea mea de credinţă este simbolul credinţei creştine

- Ne puteţi împărtăşi o profesiune de credinţă?

- Profesiunea mea de credinţă e simbolul credinţei creştine. Ce profesiune de credinţă să am dacă sunt creştin? Crezul nu e o mărturisire? Pot eu adăuga la crez ceva? Dumneta poţi adăuga?...

Tolstoi are o mărturisire de credinţă. Şi se cheamă În ce constă credinţa mea. Şi ideea pe care o are acolo e că Vechiul Testament, adică istoria sacră a poporului evreiesc, a murit la Cina Cea de Taină. Când Hristos a spus: „Azi vă aduc vouă legea cea nouă”. „Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit eu pe voi”. La care Biserica Imperială Rusă l-a declarat eretic şi a aruncat anatema asupra lui. La moarte nu i s-a acordat asistenţă sacerdotală. A fost îngropat ca un animal. Pentru că Biserica Imperială rusească ştia că Iisus a fost anticipat de profeţi şi că există principiul unităţii biblice, pe care nu ştiu dacă l-a formulat Augustin sau Tertulian: „In veteri Testamento novum latet, in novo vetus patet". Principiul unităţii biblice. Nu poţi să desparţi Vechiul Testament de Noul Testament.

- Aţi avut probabl o perioadă de căutări în tinereţe.

- Păi şi acum am. Nu sunt perfect. Ce să fac? Ei, m-am comparat cu piscul. E greoi, e un om greoi de munte. Spune în autoportret. Şi eu sunt un om greoi de munte, fără să am îndrăzneala să mă compar cu Eminescu, un pisc. Dar şi eu sunt un om greoi de munte. Nu sunt spontan, caut continuu, nu sunt vizitat de inspiraţie, totul e iniţiere, efort continuu raţional, că asta e iniţiere, căutare personală, caut metodologic mereu o cale către Adevăr şi nu ajung deloc la el. Şi, până la urmă, mă rezum la ce se întâmplă în Templu, în Biserică, în materie de Adevăr. E vorba de Adevăr, nu e vorba de comoditate! Că sunt incomod, că sunt bătrân, că biologia vârstei mi-a luat unele virtuţi pe care le-am avut în tinereţe, asta nu mă deranjează. Ceea ce mă deranjează enorm e că nu ajung la Adevăr căutându-l. Fiindcă cel care-l caută nu-l află, şi-l caută neaflând şi, vorbind socratico-creştin, ştie neştiind. Sau cum spune, în dialogul Charmides, Platon. Charmides e un tânăr care discută cu Socrate despre înţelepciune. Şi-l întreabă Socrate, zice: „Ce-i înţelepciunea?” „Autocunoaşterea, să te cunoşti pe tine însuţi”. Dicţionarul filosofic, ăsta al bolşevicilor români, spune că Socrate s-a luat după maxima de la templul din Delphi pe care scrie „cunoaşte-te pe tine însuţi”, dar aia e alui Chilon spartanul: unii o pun în cârca lui Thales. Bine, Thales din Milet spune că e foarte greu să te autocunoşti. Iar Socrate spune că nu te poţi autocunoaşte. De aceea dicţionarul bolşevicilor nu e corect. Zice Charmides: „Înţelepciunea e autocunoaştere”. Socrate răspunde: „Omul nu se poate autocunoaşte”. Şi aici apare natura lui precreştină. Charmides, care era tânăr, îi zice lui Socrate: „Socrate, îmi vine să te bat. Când am venit la tine, ştiam ceva despre înţelepciune. Acum nu mai ştiu nimic”. La care Socrate: „Tu crezi că eu ştiu?”

„Dar cum putem afla?”

„Hai să căutăm un zeu!”

a consemnat Iulian Grigoriu