Articol de Iulian Grigoriu, publicat în revista Antares, mai 2004 despre concepţia teologală, ("creaţio-centrică") aşa cum reiese din ultima ediţie a proiectului Omul - Tratat de antropologie creştină. Reprodus cu permisiunea autorului, © 2004, 2009 -

 
Omul - Tratat de antropologie creştină, Editura Timpul, 2003, ediţie îngrijită de Cassian Maria Spiridon, este opul în aproape 700 de pagini , care ne oferă un nou prilej de aplecare asupra scrierilor lui Ţuţea, mai ales având în vedere ambiţia editorului de a ne prezenta o ediţie integrală şi definitivă.

Tratatul de antropologie creştină a lui Ţuţea, neterminat, nedefinitivat de autor, conţine concepţia unui mărturisitor şi (anti) filosof al adevărului revelat. Ţuţea nu procedează smerit sau ascetic, ci supune cititorul la un adevărat incendiu al minţii, dezlănţuindu-se mânat de un patos raţional şi o pledoarie asemănătoare poate cu cea a proorocilor din pustie, sau a apostolilor de mai târziu, luându-şi ca aliat mai ales pe Sf. Apostol Pavel. E de presupus că şi propovăduitorii creştini probau o asemenea superioară incoerenţă, şi “nebunie” dogmatică. Ţuţea când filosofează nu mai urmează soluţia radicală de tip Imitatio Christi, care rămâne ca marcă a vieţii şi vocaţiei sale sociale, dar nici nu rămâne lângă noi ca martor sceptic sau cinic al propriilor neputinţe, ci demontează cu aplomb bazele filosofiei occidentale într-o pledoarie asupra Realului care se organizează în jurul unor straturi pe care vom încerca să le depistăm în continuare.

Concepţia pe care am numit-o creaţio-centrică este expusă de Ţuţea în Problemele sau Cartea întrebărilor. Există un adevăr unic, pe care îl deduce din unitatea realului, “Dumnezeu este Adevărul - Realul”, un singur Creator revelat dogmatic şi treimic, omul fiind situat undeva la graniţa Realului cu majusculă (considerat lume a certitudinilor mistice), într-o a doua lume iluzorie (căzută), pradă căutării, soluţiilor, foloaselor, comodităţilor, erorilor, plăcerii şi gratuităţilor, a “iluziilor axiomatice sau invariantelor formale, aporiilor şi rătăcirilor”. Este vizată trăirea şi asumarea misterului, dar harul nu este accesibil tuturor şi rareori ne vizitează direct. Aşadar, harul se distribuie neuniform în lume, aleşilor, care îi pot face pe ceilalţi semeni copărtaşi la revelaţie şi mântuire. Aleşii nu-şi aparţin, “ei primesc şi transmit, nu inventează şi nu decid”.

Omul nu este creator (Ţuţea pune accent pe creaţia e x  n i h i l o, materială), “el nu poate crea nici măcar o celulă”, ci, cel mult, dacă este bine orientat, poate primi şi oferi har în comunitatea sa. Practic, la orice problemă a omului a fost dat răspunsul prin Iisus Hristos, în rest, “filosofia, arta, ştiinţa şi tehnica menţin omul în lumea întrebărilor la nesfârşit”. La fel fac mitologiile, cultul geniului şi al supra-omului nietzcheean. După Învierea Mântuitorului, orice problemă a omului devine superfluă, întrebările şi neliniştile rămân cotate “ca rest al păcatului originar”. Gândind dogmatic, după Ţuţea, chiar întrebarea dacă adevărul unic există, nu are rost, “teologia exclude orice întrebare”, inclusiv cea dacă teologia este ştiinţă. În acest sens se conturează demersul ţuţean care încearcă să ne lămurească de ce filosofia, arta şi ştiinţele nu dau nici un răspuns omului, că aceste căi dacă nu sunt inutile, ele nu sunt nici necesare. De aceea caracterizăm demersul lui Ţuţea ca fiind unul hiper-critic şi anti-filosofic.

Graţia[*]  nu poate fi exprimată conceptual decât prin pierdere, prin falsificare, ea nu se poate reflecta gnoseologic, axiologic sau etico-social. La fel se întâmplă şi cu reprezentarea şi metafora. Epitetul de anti-filosof trebuie înţeles în raport cu ceea ce înţelege Ţuţea prin Real: acesta este de sorginte platonico-creştină, o lume absolută asupra căreia se filosofează în van. Realul nu se lasă sistematizat, el este transcendent în esenţa sa. Gândirea care se doreşte sistemică sfârşeşte în paradox - la Ţuţea prin natura ei - la formalişti din cauza servituţilor conceptual-raţionale.

[* Graţia este neologismul de origine latină sinonim cu Harul - n.ed. filozofianuantelor.org]

Straturi ale discursusului ţuţean

Dacă ar fi să încercăm o sistematizare a scrierilor lui Petre Ţuţea, atunci ne-am putea referi la câteva straturi ale discursusului ţuţean, care îţi sar în ochi şi se impun prin ciclicitate, alternare, revenire continuă, redundanţă. Am depistat astfel, în concepţia comentatorului paulinic, mai multe nivele, cum ar fi: al Termenilor (conceptelor), Descrierilor (definirilor), Problemelor şi Răspunsurilor (Soluţiilor). Aceasta este o tetradă plauzibilă a receptării filosofiei lui Ţuţea.

Termenii lui Ţuţea sunt de natură teologică, filosofică, ştiinţifică, din limbajul artelor sau moralei (om, divin, normă, dogmă, cunoaştere, revelaţie, întrebare, concept, viaţă, nemurire, mântuire, real, imanent, transcendent, categorie, cantitate, calitate, eros, logos, simbolism, impresionism, bios, etos, mitic, magic, raţional, adevăr, bine, frumos, sacru, satanic etc). Orice ceartă între termeni, concepte, devine superfluă într-o viziune mistică, singura în măsură să stingă orice ceartă. “Harul pune capăt oricărei certe” spune Ţuţea, inclusiv în cea a universaliilor. Dar cum rămâne cu aceste reprezentări generale ce cuprind noţiunile, genurile şi speciile? Există ele a n t e  r e s sau p o s t  r e s? Sunt ideile independente de lucruri (concepţie platonică, a realităţii ideilor), se află în lucruri ca general concret şi esenţă a lor (u n i v e r s a l i a  i n  r e b u s, în sens aristotelico-tomist), există ele în spirit, subiectiv, p o s t  r e s, ca sensuri logice şi concepte, ori sunt simple nume şi nu există ca substanţe în afară de lucruri sau în lucruri, universaliile fiind simple semne ale lucrurilor (care lucruri există în mod obiectiv şi independent)? După Ţuţea, metafizica, gnoseologia şi logica nu pot oferi o explicaţie a formării noţiunilor. Conceptele a n t e  r e s  şi  p o s t  r e s  pun problema dacă geneza conceptului trebuie privită “de Sus în jos sau de jos în Sus”. Cu alte cuvinte, conceptul este un fel de lupă care pe de o parte măreşte, pe alta micşorează, aşa încât focalizarea sa este relativă. Cearta e iluzorie, eliminarea contradicţiei (situarea de partea uneia dintre perspective) duce la acordul limitat logico-empiric, fără valoare extramundană. “Căutarea adevărului şi operaţiile cu noţiuni şi sisteme sunt produse ale autonomiei iluzorii a gândirii umane. Fiindcă există o singură autonomie, cea a absolutului divin şi o singură heteronomie[*],  a predeterminărilor...  gândirii umane”.  [* heteronomie - principiu potrivit căruia voinţa subiectului nu are în sine raţiunea propriei acţiuni, ci o derivă din raţiuni externe - care se conduce după legi externe - n.a.].

Analog certei universaliilor este atacată şi opoziţia subiect-obiect: obiectul este construcţie a subiectului, sau “obiectul premerge subiectului cunoscător, considerând acest aspect reflectoriu al cunoaşterii ca fiind necesar”? Această situaţie “nu poate fi depăşită decât de spiritul mistic” ce surmontează orice fatalitate gnoseologică. Ţuţea pune mistica la lucru, ca “ramură a teologiei”, (după Bossuet), dar “nu există filosofie mistică - nici un filosof, chiar religios nu poate fi considerat mistic sau dogmatic”.

În acelaşi mod, Ţuţea face ordine între idealism şi materialism. În primul rând, teoria ideilor lui Platon ţine de realism, cum am văzut. Idealismul este opus realismului lumii ideilor, susţine gânditorul nostru paulinic. Astfel, în idealismul subiectiv, subiectul este anulat de propriile reprezentări, percepţii, senzaţii şi chiar conştiinţă individuală. Mai există desigur, idealismul obiectiv sau absolut al lui Hegel, cel transcedental al lui Kant, iar “opus idealismului, în mod neconcludent, este şi materialismul”. Materia, acestă “unitate iluzorie... cu care omul căutător şi rătăcitor l-a înlocuit pe Dumnezeu ca principiu unic al tuturor lucrurilor”. Argumentul de tip paulinic aici s-ar putea îmbogăţi. Chiar dacă materia nu s-a arătat niciodată, iar noi credem în cele ce nu se văd, nu putem crede în materie, fiind lipsită de raţiune, deci noi credem în cele ce nu se văd, dar într-un anume fel ne-au fost arătate, ni s-a vorbit de ele şi ni s-au “arătat” prin propria lor voinţă şi raţiune. Ni s-a vorbit şi ni s-a mărturisit că există lumea nevăzută, pe care aici o vedem “ca în ghicitură”, cineva a venit de acolo şi ne-a vorbit despre ea. O persoană mântuitoare. Materia rămâne mută, iar Dumnezeu veşnic cuvântător. În rest, termenii de materie, natură, substanţă sunt iluzorii şi goi de conţinut...

Definirile lui Ţuţea nu sunt definiţii propriu-zise, cu gen proxim şi diferenţă specifică, ci nişte deliberări metaforice care pleacă de la nişte termeni primi, de natură revelată, acceptaţi în mod creaţionist, care susţin şi argumentează apoi tot edificiul de discurs  ţuţean. Gânditorul fugind de sistem, încearcă să se susţină pe calea dogmatică, care nu poate fi redusă la sistem. În morile de vânt ai termenilor şi definirilor, suflă vântul dogmatic al revelaţiei, care bate după cum vrea el, uneori, în cazuri fericite, pe măsura înţelegerii noastre. În termenii săi, face o critică (uneori, în mod contrar scopului propus, dizolvată sau dizolvantă), mistico-paulinică, a Realului abordat fără şanse în mod filosofic, de aceea îl putem numi pe Ţuţea un Antifilosof; prin această atitudine, are ca ţintă Realul, circumscris mai degrabă apofatic ca la Pseudo-Dionisie Areopagitul. Afirmă fără drept de apel că nu există o logică a Realului, a Adevărului Unic ca principiu al tuturor lucrurilor. Se raportează la texte revelate sau numai inspirate (ca grad secund al revelaţiei), chiar la filosofi - să le zicem - revelaţi negativ (gen Nietzsche, pe care îi citează, dar de a căror artă nu se lasă sedus, Ţuţea elaborându-şi discursul la modul creaţionist sau creaţio-centrist, cum l-am numit, adică punîndu-ţi în faţă soluţiile, prevalându-se de acestea de la bun început, de parcă ne-ar arăta direct soluţiile şi la sfârşit întrebările. Descrierile sau definirile nu cad în aforisme, cum ar zice Liiceanu, nici nu sunt susţinute de coerenţa unui corpus doctrinar smerit, pur teologic căci Ţuţea oscilează şi e răstignit între filosofie şi teologie; teologia nu comunică, nu explică filosofia, iar aceasta din urmă nu se lasă convertită la teologie. Totuşi, pe Ţuţea îl crezi, chiar când nu te convinge, pe când un Kant, chiar când reuşeşte să convingă, pare greu credibil (probabil, din cauza ocolului critic raţional, care pe meandrele sale pierde însuşi lucrul în sine, celebrul Ding-an-sich, care se suprapune şi se confundă cu subiectul cunoscător).

Exemplu de definire la Ţuţea: materia este [ca şi] “o unitate iluzorie a tuturor existenţelor având drept scop preaomeneasca negare a divinităţii creatoare şi stăpânitoare extramundan”. Creştinismul nu poate explica lumea, nici nu poate arăta materialiştilor de ce ei nu vor cunoaşte niciodată adevărul, realul şi lumea, el este deasupra paradoxului. Înţelepciunea creştină este pilduitoare, operează cu argumente lăuntrice, sugestivă, metaforică, se exprimă prin parabole sau cazuri particulare, pentru a evada din mundan, a se ridica la general şi a deveni holistică, totalitară.  Filosofii nu descoperă Realul, ci numai fastuoasele istorii ale Paradisului dizolvat...

Conceptele la Ţuţea ţin în principal de filosofie şi teologie, descrierile sunt circulare şi filosofice, problemele general-umane, iar soluţiile sunt exclusiv clarificări, justificări de natură teologico-mistică, (care tranşează şi închid subiectul), aşa că apar disproporţii şi redundanţe explicative pe parcurs. Cititorul e pus în faţa unui fapt împlinit, căci soluţiile există de la bun început, aparţinând naturilor revelate din perspectiva cărora problemele celorlalţi apar ca inutile. Problema însăşi este o derogare de la spiritul dogmatic. Gânditorul paulinic se aşează comod în automatismul gândirii sale, judecând şi emiţând sentinţe de la înălţimea argumentului inebranlabil. Caută calea mistică de împăcare a contrariilor, dar de multe ori aceasta rămâne la nivelul intenţiei sau declaraţiei. Autorul ne convinge că pe cale mistică dispar problemele, întrebările, dar unde se află limbajul universal al înţelepciunii, cum îl atingem în mod practic, nu aflăm înlăuntrul acestei lumi. Ţuţea nu face recurs la estetizări şi paradoxuri, nu impresionează prin limbaj şi metaforă precum literaţii, nu e vehement aşa ca un Papini de pildă (cu care are în comun “sfânta nebunie a idealului”), când scriitorul italian intentează proces filosofiei (acest “monstru cu sex dubios”, “avorton echivoc al spiritului uman” în Amurgul filosofilor). Ascetic şi riguros, pe calea socrato-platonico- creştină, Ţuţea proferează un singur răspuns pe care îl plimbă şi îl probează în toate domeniile umane. Realul este unicul obiect al misticii, “este Unul şi Adevărul unic nu poate fi privit ontologico-metafizico-gnoseologic, logic şi axiologic”, cu alte cuvinte “nu e posibilă o filosofie sau o ştiinţă a Realului”, care rămâne obiect al Teologiei (singurul sediu al adevărului). Acest spirit mistic se rezumă în cazul lui Ţuţea la speculaţii la nivelul ideilor, care ar lăsa în urmă contradicţiile raţiunii şi spiritului filosofic neputincios. Speculaţia mistică rezolvă prin amplitudine şi numai în perspectiva mântuirii.  

Ar mai trebui spus, că imperativul mistic, în felul în care este slujit de Ţuţea, lasă nelămurite o mulţime de lucruri (de pildă, atunci când gânditorul spune: “trebuie gândiţi mistic, adică lucid, termenii: Sistemul ca atare, Unitatea sistemică, Dogma, A  p r i o r i  şi  A  p o s t e r i o r i, Metoda etc”), dar acest lucru nu-l mai realizează în Tratat. Despre “sisteme”, gânditorul mistico-paulinic consideră în spirit platonic că sunt “întreguri logice paralele cu întreguri ontice” (Cartea sistemelor..., al doilea volum din Tratat). Peste tot, în orice sistem logic nu întâlnim decât “absenţa unităţii reale în actele cunoaşterii”, dar “există inspiraţia aleşilor, ca mod generic al gândirii sistemice”. Realul nu poate fi gândit sistemic, cu atât mai mult nu există “sistem religios biblic”.

În Dogmele sau Primirea certitudinii, din păcate, neterminată, nu găsim în principiu decât o critică şi o polemică la Toma d’Aquino, rezolvările lui Ţuţea nedepăşind nivelul scolastic. Chiar referirile la părinţii dogmaticii sunt foarte puţine. Într-un cuvânt se spune: Dogma este forma religioasă a adevărului şi nu are nevoie de argumentaţie. Ţuţea nu teologhiseşte sau filosofiează pe marginea dogmei, de aceea îl cotăm ca “antifilosof”, în clasa colportatorilor smeriţi ai Adevărului. Ţuţea crede că Dumnezeu, Omul şi Lumea există cu adevărat, ca nişte axiome eterne. Ne asumăm riscul că discursul lui Ţuţea atinge în final acelaşi pesimism precum al unui Cioran (probabil nu întâmplător au fost prieteni), privind de Sus în Jos, vorba sa, dar prin aceeaşi lupă. În rarele zone de optimism şi încredere în jocul paulinic al celor două lumi, că şi în lumea de aici ar fi posibilă cunoaşterea, Ţuţea spune: omul se îndreaptă asimptotic către adevăr.

“Omul apare şi caută aici şi se desăvârşeşte dincolo. Faţă de perfecţiune se mişcă aici asimptotic. Curăţit de prejudecăţi şi capabil prin voinţă să înlăture absolutizările, ... să înţeleagă natura formală a invarianţelor şi certitudinea vehiculată de dogme, el poate deveni un om conştient de limitele sale aici şi de perspectiva mistică a înlăturării mărginirii în lumea de dincolo” (Sistemele...).

Iulian Grigoriu © 2004, 2009-