A doua parte (continuarea) manuscrisului Prometeu de Petre Ţuţea începe cu o introducere, apoi un capitol intitulat Ontologie şi teologie. Observaţii prealabile - în care este vorba mai ales despre literatura vedică, urmând îndeaproape expunerea lui Deussen. Apoi, manuscrisul continuă cu subtitlul XVI. Filosofia practică, în legătură cu aceleaşi surse (Upanişadele) şi meditaţii asupra filozofiei indice şi europene. Sfărşitul manuscrisului, transcris aici (^apăsaţi titlul), conţine o notă despre câteva conversaţii cu Nae Ionescu şi planul urmării manuscrisului. Proiectul a rămas în acest stadiu, iar fragmentul de mai jos este inedit.

[108] Notă. Când m-am întors de la Berlin, unde l-am cunoscut pe Nae Ionescu, i-am comunicat câteva experienţe personale, care m-au detaşat de biologism, istorism, psihologism, logicism, sociologism, sisteme (care alunecă peste lucruri), predicaţie, scientism. Situând rezultatele căutării umane în sfera sofistică, utilă, a filodoxiei [după Platon], am constatat natura religioasă [109] a adevărului, sediul transcendent al acestuia, ideile şi conceptele nefiind fructe ale predicaţiei, ci ale revelaţiei. Creaţia - cauza exterioară lumii şi lucrurilor din ea, finalitatea acestora, divinitatea, dualismul religios, exactitatea, precizia, idealul, perfecţiunea, infinitul, absolutul, nemurirea, eternitatea, dreptatea, virtutea, întreg limbajul, n-au rezultat din meditaţie şi observaţie, din contactul omului cu lumea înconjurătoare, nici din contemplarea cerului aparent. Mirarea şi teama? Psihologism, înec în imagini, sau în stări psihice confuze. Esenţele şi semnele neevocatoare nu izovăsc din experienţă, nici ideea de perfecţiune, nici măcar calităţile lucrurilor şi poziţiile lor reale în spaţiu, dimensiunile lor, mişcările şi structura lor, distanţa faţă de observator, etc., cum arată Descartes falsa percepţie a ochiului privind cerul, sau un astru.

Am întrebat [pe-]atunci un biochimist dacă omul este un microcosm. Mi-a răspuns negativ, constituţia corpului nereprezentând fizic cosmosul. Chiar dacă omul ar fi un microcosm paracelsic, corpul n-ar putea descifra ordinea - legile naturii, societăţii şi gândirii - fiindcă natura n-are conştiinţă de sine; nu se poate susţine "panpsihismul", cum s-a arătat. Dualismul religios - spirit-materie - prezent în om este revelat prin tensiunea lor polară şi prin identitatea dintre suflet şi idei (Fedon). Omul nu se poate construi pe sine şi nici universul, ideile neemanând din el şi din univers, aşa cum unitatea nu izvorâşte din lumea [110] multiformă şi din lucrurile care devin.

"Întregul premerge partea", afirmă Aristotel. Nu se poate demonstra această afirmaţie, aşa cum nu se poate demonstra afirmaţia contrară: întregul este premers de părţile lui, fiind rezultatul combinaţiei lor; sau prioritatea universalului faţă de particular, sau regionalul fazelor aparent-istorice, cum susţine Othmar Spann în stil aristotelic; sau în stil platonic, generalul premerge individualul, adică ideea ca esenţă, ca unitate, premerge existenţa, nefiind un produs al inducţiei, un extract din faptele observate, care pot oferi o grămadă sau un mozaic. Generalizarea, ca proces logic, sau psihologic, privită metafizic, este o vorbă goală. "Ideile sunt în D-zeu din vecie, şi chiar sunt în noi înainte ca noi să le actualizăm prin gândire" (Leibniz, Nouveaux essais, Livre 10, cit. de Lalande, critique de l'usage de Locke). Acest teocentrism arată sediul adevărului, şi valabilitatea ineismului socratic-cartezian, al omului primitor al unităţii, în relaţia monolineară D-zeu-om. Ce rost au speculaţiile sociologice, sau social-filozofice individualiste, anarhiste sau totalitare privind libertatea şi solidaritatea socială, când libertatea coincide cu adevărul venit de sus, [sau] când "evidenţa carteziană a adevărului şi binelui determină decizia în actul opţiunii, insul alegând justul şi binele, nefiind posibilă indiferenţa lui în această decizie"? Dualismul este evident prin originea şi natura sufletului, ideilor ca unităţi asemănătoare cu el, şi [a] corpului, ale cărui percepţii sunt juste înăuntrul "armoniei prestabilite" a lui Leibniz, aşa cum solidaritatea este înţeleasă religios în monadologia lui, [111] prin monada primordială, prin D-zeu creator şi stăpânitor. 

Socrate, Platon, creştinismul, ontologismul medieval, Descartes misticul, Leibniz şi o mânăstire în munţi ne arată natura şi sediul adevărului unic, şi modul primirii lui. Dar "dracul nu face mânăstiri", cum sună zicala. Tolba lui cu ispite se varsă asupra corpului suveran, ale cărui reprezentări autonome sunt semne ale rătăcirii. Omul demonizat este un sofist al voluptăţii şi neînfrânării. Omul liber transformă astfel libertatea, acest dar, în blestem, nesuportând imperiul adevărului. Destin? Nu ştiu, constat. Este uşor să rătăceşti raţional în lumea misterelor. Este mai bine, cred eu, să te supui Unului trinitar şi să ai conştiinţa imperfecţiunii aici, şi a păcatului. Dincolo de bine şi de rău? Biologie. Prezint în schiţă conţinutul mai multor întâlniri cu Nae Ionescu.

- Vorbind moral-politic, spune Nae Ionescu, dacă acceptăm totalitarismul, fără practica curentă a disjuncţiei, greşim? În triunghiul D-zeu, om şi natură să stăpânescă D-zeu, sacrul fiind adevărul - i-am răspuns eu. - La Berlin, când ne-am cunoscut, gândeaţi altfel!

Am redevenit religios. N-am nici un merit. Omul şi comunitatea nu-şi aparţin. Orice om normal poate fi trezit de dezlănţuirea biopolitică, înfăşurată când în forme brutal-cinice, când sofistice, şi de spectacolul biologic al şireteniei animale, furişsată în şcoli şi mulţimi. Îmi permiteţi să revin la adevăr, "Das alte Wahre", [adevărul cel vechi] cum spunea Goethe. Studiind dialogurile platonice, am constatat câteva lucruri: conversaţia între aleşi nu comunică, ci trezeşte; adevărul este subiectiv şi intransmisibil, ceea ce a motivat maieutica socratică şi ne ajută să înţelegem doctrina aleşilor, [112] ierarhia, ordinea şi vocaţia în pedagogia modernă, adică obiecticitatea valorilor. Ele sunt. De ce şi-n ce scop? Totul trebuie privit ca un mister înăuntrul triunghiului amintit. Adevărul venit de sus şi trezit de dialogul aleşilor permite insului autodefinirea şi înlătură înfumurarea idealistă a unui eu absolut, absorbant al Divinităţii, semenilor şi naturii, produsele lui nefiind daruri. D-zeu se revelează în toată strălucirea şi puterea Lui în momentele afirmative ale existenţei. Aşa trebuie înţeleasă libertatea creştină, afirmarea adevărului, binelui şi frumosului ca daruri. Se ştie, îi spuneam strălucitului profesor, ce grea sau imposibilă este comunicarea, când este vorba de adevăr, oamenii fiind limitaţi, în comerţul lor, la utilităţi, formulabile raţional, orice sistem alunecând peste lucruri. Estetic, omul liber trăieşte atitudinal, în cascadă de capricii, în joc gratuit de paradoxuri, şi de contradicţii, sau de utilităţi întâmplătoare. Tăcerea exprimă perpendicularitatea voinţei divine, coborâtoare în insul favorizat. D-zeu, omul creatură, revelaţie, adevăr.

- Şi eu, spunea Nae Ionescu, gândesc adevărul la fel, dar calea către el este iubirea creştină, care deschide o fereastră către D-zeu-adevărul, la Platon iubirea murind la poarta Absolutului. Şi, cu toate că semenii nu mă pot face posesorul adevărului, la această formulă metafizic-negativă reducându-se socratismul meu, utilitatea lor pentru viaţa mea şi-a noastră mă obligă civic la această atitudine morală: respect, şi când e cazul, admir pe acela care face, sau a făcut ce n-am făcut eu, fie că nu m-am gândit, sau n-am avut interes, sau pur şi simplu n-am putut. Formula creştină: a înţelege tot înseamnă a ierta tot, extrapolată gnoseologic şi tehnic. Este o solidaritate morală creştină, în care apar semenii alcătuitori ai comunităţii etnice şi umane, nu ca expresie a unui sociologism vulgar, a zis profesorul. Şi pentru că a venit vorba de totalitarism, ca expresie a integralismului teoretic, este justă această poziţie filozofică şi etic-politică?

I-am răspuns: întregul premerge partea, formula aristotelică folosită de Othmar Spann, în sistemul lui universalist este metafizică, ştiinţa actuală având caracter analitic, sintetic-sumativ şi descriptiv, explicaţia - formula cauzală a citirii fenomenelor şi întregurile ca unităţi ontice, devenind ipotetice, sau deplasându-se în sfera misterelor, unde se mişcă teologia, şi metafizica legată de ea. Pentru a nu denatura prin absolutizare nici unul dintre cei doi termeni ai ordinii universale, individul şi comunitatea, cele două sisteme [...] legate de aceşti factori trebuiesc introduse în triunghiul D-zeu, om, natură. Nici individualism, nici totalitarism, ci viziune mistică a întregurilor şi părţilor. Religia creştină ne ajută să gândim explicativ, să ne mişcăm moral, social şi politic, realul [ca] mister nefiind denaturat de raţiunea speculativă, relativ-utilă, eronată sau nocivă. Această religie ne arată legătura misterioasă [114] între întreg şi parte - relaţia individ-comunitate, interacţiune interdependentă - să ne gândim la unanimismul din parabola cu oaia rătăcită, sau la insul plin de har, la natura harismatică - aşadar între explicaţie şi înţelegere, între cauzalitate şi condiţionismul descriptiv, între religie şi ştiinţă, ţinându-ne treji pentru a nu exagera valoarea gnoseologică şi practică a simbolicii umane. În acest spirit se leagă termenii: cosmogonie-cosmologie, biogonie-biologie, antropogonie-antropologie, psihogonie-pshihologie, sociogonie-sociologie, când vrem să cunoaştem adevărul şi ordinea, legate de cauză şi scop, în afară de aceşti termeni aflându-se [doar] iluzia autosalvării şi neantul. Adevărul este esenţialmente religios. Când omul pierde teama de D-zeu, sau [o] înlocuieşte, devine un sofist abuziv şi neruşinat, sau un slujitor slugarnic al diavolului, care-i taie calea ieşirii întuneric.

- Îmi pare bine de noua poziţie spirituală a d-voastră. Întâmplările care v-au trezit îmi arată că n-aţi "evoluat" - îmi repugnă acest termen - ci v-aţi lămurit. În fond, nu aceste întâmplări v-au dus la adevăr, ci D-zeu ascuns, care este cauza înţelepciunii oamenilor. Dacă noi oamenii am fi lăsaţi de izbelişte, oricâte nenorociri ne-ar întampina, nu ne-am putea lămuri fără prezenţa Lui. Istoria şi vremea noastră sunt pline de exemple; există şi drumul Damascului, dar această iluminare a fost o graţie acordată Sf. Pavel. [115] Aşadar, întreabă Nae Ionescu, cum ne situăm faţă de termenii: sacrul, profanul, satanicul, adevărul şi eroarea?

I-am răspuns: înăuntrul triunghiului D-zeu, natură şi om, având conştiinţa misterelor revelate, sau nu. Singuri, [avem] imagini şi simboluri nerevelatoare, produse ale intuiţiei sau predicaţiei - uneori apriorice şi presupus pure, mişcându-ne în autocitire şi-n citirea lumii exterioare prin: nume, definiţii, descripţii, între precizie utilă şi eroare. Înăuntrul triunghiului amintit, atotputernicia divină şi revelaţia celor aleşi şi minunea, acest mod uman de a vedea desfăşurarea necesară a Divinităţii înăuntrul ordinii Sale. În afara triunghiului, D-zeu, docta ignorantia, cum a spus Nicolaus Cusanus; omul, deşi creat de D-zeu, ca şi natura, se prezintă ca "autocunoaştere" în aceşti termeni: animal raţional, cu limbaj articulat, făuritor de unelte, sinucigaş, negator, constructor, stupid, corupt şi muritor. Ca sfânt, prin favoare divină, punctează cu puritatea şi certitudinea sacrului timpul şi spaţiul. Adevărul = D-zeu; eroarea: rătăcirea spirituală a omului autonom; satanicul: lumea tentaţiilor revărsată peste omul redus la el însuşi şi la natură; sacrul: revelaţia celor două lumi, nemurirea şi mântuirea, adică eliberarea din sclavia naturii. Astfel, intuiţia şi raţiunea autonomă - predicaţia - nu ne pot scoate din lumea imaginilor şi semnelor [116] nerevelatoare.

- Ce putem face în lumea asta, care ne oferă spectacolul contradicţiilor ireconciliabile? Ieşim din ea prin decizie, sau prin credinţă, rugăciune şi acţiune creştină viguroasă? - întreabă Nae Ionescu.

Decizia creştină legitimează chiar războiul, i-am răspuns eu. Însă epoca cruciaţilor a apus, fiind înlocuită de forţa brutală şi de avantajele materiale obţinute prin rezultatele aleatorii ale victoriei. Căutăm utilul, care faţă de adevăr seamănă cu "aflarea în treabă". Se poate răspunde pozitiv la întrebările kantiene: "Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce pot spera?" Cum? Ne ducem la biserică, ne închinăm şi trăim în liturghie şi-n noi înşine Marele mister al Unului trinitar revelat de Mântuitor. Rugăm pe D-zeu să ne dea înţelepciune şi răbdare să lovim duşmanii când trebuie, şi să binecuvânteze puterea armelor noastre. Cunoaştere religioasă şi trăire morală, înăuntrul bisericii. În rest: imagini, semne, vorbe, judecăţi, raţionamente, metode, procedee şi fapte - utile, plăcute, comode, gratuite sau nocive. Ne mişcăm între primire de sus şi plăsmuire închipuit-autonomă. În lumea aparentă, multiformă în care se mişcă căutătorii şi scepticii, întrebările sunt nesfârşite, cu răspunsuri formale, sau empirice, sau fără [răspunsuri] - aporii; în cea invizibilă sunt limitate şi esenţiale. Tăcere, bănuială, revelaţie.


Urmează:

- Spiritul Egiptului antic;
- Spiritul Greciei antice;
- Spiritul creştin;
- Spiritul arab;
- Patristica;
- Scolastica;
- Renaşterea;
- Reforma;
- Formele spiritului modern european.