O fenomenologie a reînnoirii, de Tudor B. Munteanu © 2006 (> în engleză: Contemplation, Refinement and Change)

Motto:  "Istoria filozofiei este reproducerea filozofiei înseşi. Ar trebui ca în istoria filozofiei rezumatul să acţioneze ca un adevărat dublu şi să comporte maxima modificare proprie a dublului." (Gilles Deleuze, Diferenţă şi repetiţie, Cuvânt înainte -- traducere de Toader Saulea, Editura Babel, 1995)

“Sunt de acord că există un nou real, dar numai în sensul nuanţelor. (...) Ce înseamnă un artist modern? În ce constă noul real? La a doua întrebare e dificil de răspuns, fiindcă nuanţa poate să fie esenţială şi poate să nu fie, reducându-se la expresia unui joc cromatic.” Petre Ţuţea, Aurel-Dragoş Munteanu , Editura România Press, 2006

(navigaţi către note şi invers apăsând pe cifrele romane)
 

Textele memorabile au deschis căile cele mai fertile ale gândirii printr-o reflexivitate (i) care amplifică expresia unor minţi pătrunzătoare. Mişcându-se cu subtilitate în lumea ideilor, marii filozofi ne îndeamnă să reconstituim un mod neobişnuit de descriere şi înţelegere a realităţii. Scris cu vervă, surprinzător prin optimismul său debordant, eseul numit “Filozofia nuanţelor” provoacă la un exerciţiu radical al gândirii şi cunoaşterii. Numai un spirit vizionar cu o fire îndrăzneaţă poate oferi în câteva pagini o perspectivă atât de cuprinzătoare asupra trecutului, prezentului şi viitorului omenirii. Prin acest veritabil manifest, Petre Ţuţea reuşeşte să depăşească impasul filozofiei continentale după sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Premiza filozofiei nuanţelor este poziţia noastră într-un univers schimbător. Suntem în mijlocul lucrurilor, care uimesc şi provoacă prin dinamica lor atotcuprinzătoare. Nu le putem nici cunoaşte cu certitudine, nici ignora, în fond nu ne cunoaştem nici măcar pe noi înşine, pentru că lumea din care facem parte nu e creaţia noastră. Ca o prismă transparentă, vedem lumina primită şi reflecţiile sale, tulburate de formele dinăuntru şi dinafară. Mintea recombină şi compară, încercând să găsească sursa fenomenelor, dar se încurcă în multitudinea abstracţiilor, confuziilor şi părerilor. Ca şi evenimentele naturale din râul heraclitian, avalanşa gândurilor ascunde ordinea desfăşurării lor în spatele haosului aparent. Atitudinea clasică era o năzuinţă de cunoaştere teoretică, iar cea modernă se îndreaptă mai degrabă spre stapânirea lucrurilor. Cu toate că a reuşit, într-o anumită măsură, să controleze mediul înconjurător, omul contemporan este mereu tulburat de incompletitudine, neputinţă şi de pericolele pe care le creează sau nu reuşeşte să le prevină.

Într-o încercare de sinteză, Ţuţea evocă unele dintre curentele gândirii europene cu surse în antichitatea greacă, pe fondul aforismului atribuit lui Heraclit, Ta panta rhei..., (“Totul curge...”). Acest mod de expunere oferă prilejul unui studiu comparativ al diverselor poziţii speculative în legătură cu natura schimbării. Cu forţa şi sensibilitatea care îl caracterizează, Petre Ţuţea dezvoltă “Filozofia nuanţelor” prin simplificarea, amplificarea sau respingerea unor aspecte dezvăluite pe parcurs. Astfel, în cadrul filozofiei necesităţii şi determinării absolute apar câteva nuanţe semnificative, în speţă atitudinile mistice şi materialiste care consideră trăirea sau cunoaşterea necesităţii o formă paradoxală de libertate. Pentru ilustrarea şi aprecierea acestor consideraţii, ajunge să menţionăm rugăciunea misticului, "Robeşte-mă Doamne, ca să mă simt liber" şi aserţiunea marxistă, "Libertatea e necesitate cunoscută (ii)”.

Cunoaşterea exactă aparţine numai lui Dumnezeu. Noi nu putem cunoaşte ori înţelege decât precis, chiar şi în matematică, unde găsim o abundenţă de rezultate strict determinate. Pe de altă parte, orice formă de spontaneitate sau indeterminare, fie că este reală ori consecinţa incompletitudinii cunoaşterii, ameninţă stabilitatea sistemelor şi formelor de organizare naturale sau artificiale. În lipsa exactităţii, filozofia indeterminării ne mişcă în direcţia preciziei şi nuanţării descriptive (iii), pe când atitudinea metafizică opusă necesităţii se dezvoltă în filozofia haosului văzut ca absenţa oricărei forme de valoare, într-o lume obscură şi tristă, dominată de un destin implacabil. Tot ce se poate reţine din filozofia haosului, practicată de Nietzsche, este aspectul strict subiectiv al atitudinilor psihologice pe care le proiectează. Raţionalismul aristotelian şi cel stoic sunt respinse sumar, pentru că nu explică toată gama fenomenelor întâlnite.

O metodă de cercetare este dialectica simplă, sau arta întrebării şi răspunsului, forma juridică a dialogului. Datorită ambiguităţii termenilor limbajului obişnuit, pe de-o parte, şi stricteţii logice, pe de alta, apare impasul (a p o r i a), din care unii gânditori şi poeţi încearcă să iasă prin metaforă, decizie şi extaz. Altfel se ajunge la atitudinea eleatică, sau modul de gândire apofatic, caracteristic filozofiei încremenirii, care stinge neliniştile dar şi bucuriile vieţii, cum sunt cele produse de artă. În fluviul heraclitic, omul poate alege dansul dionisiac pe loc, înecul în ciudat şi obscur, adică nihilismul practicat în anumite genuri de artă contemporană, ori trăirea plenitudinară a misterelor prin formele de activitate culturală şi religioasă care mărturisesc prezenţa transcendentului.

Mergând în direcţia din urmă, atitudinea proprie omului viu este căutarea, (z ê t ê s i s) (iv), care trebuie să fie fertilă. Un filozof în adevăratul sens al cuvântului ştie ce vrea, chiar dacă adoptă o atitudine sceptică în raport cu optimismul naiv. Aceasta este adeseori o formă de luciditate, ca în adagiul socratic: “tot ce ştiu e că nu ştiu”, începutul cunoaşterii prin trezire. După un periplu fascinant, analizând împreună cu Ţuţea atitudinile gândirii europene, întrepătrunsă, prin mediul grec, de influenţele culturale ale orientului mijlociu şi îndepărtat, ni se înfăţişează alternativa filozofiei nuanţelor, un mod de gândire euporetic (v), pătrunzător, "cu rost", care evocându-l pe Platon, îmbină atitudinea clasică cu gândirea religioasă, aşa cum au încercat şi unii dintre scriitorii renaşterii. În fond nici gândirea modernă, încurajată de speranţa progresului, care a dus la dezvoltarea fără precedent a artei, ştiinţei şi tehnicii nu poate fi înţeleasă fără cele doua cetăţi perene, Atena si Ierusalim, unde s-au concentrat şi s-au decantat tendinţele politice, aspiraţiile culturale şi credinţele religioase ale omenirii.

Pasajul neobişnuit, scris pe un ton profetic, în care Petre Ţuţea pledează pentru “dezvoltarea nelimitată a ştiinţei şi tehnicii româneşti” este un interludiu istorico-politic, începutul perspectivei enunţate la începutul eseului, şi trebuie interpretat din acelaşi punct de vedere sintetic - ca o reacţie la sterilitatea sistemelor teoretice şi la goliciunea spirituală a entităţilor statale care domină prin masivitate şi întâietate, dobândind astfel privilegii nemeritate. Dar istoria, ca şi natura, poate să fie plină de neprevăzut. Descoperirile de la începutul secolului XX au pus în evidenţă insuficienţa determinismului laplacian şi limitele fizicii clasice, elaborată de Newton. Ştiinţa şi tehnica contemporană, unde azi regăsim nuanţele inovatoare care le apropie de artă s-au adaptat, oferind un exemplu încurajator în direcţia renaşterii întrevăzute de Ţuţea. Combinarea armonioasă a cercetării teoretice cu experimentul şi invenţia poate duce la salturi calitative uimitoare. Fizica modernă a făcut posibilă dezvoltarea exponenţială a tehnologiei electronice şi nucleare, prin care numărul resurselor nu mai are importanţă.

Interpretarea curentă a datelor experimentale a fost verificată şi chiar întărită de nenumărate ori, cu diverse ocazii, iar aceste rezultate au dezlegat gândirea umană de cosmosul newtonian (vi). Formele percepţiei şi tabla categoriilor lui Kant nu mai au aceeaşi relevanţă, în forma lor iniţială, pentru că nu se mai justifică prin fizică, şi se aplică limitat în alte domenii ale activităţii umane. Ele pot fi “păstrate în pod (vii)”, dacă sunt prea numeroase şi inactuale, sau nuanţate şi variate în sensul iniţiat de Simmel (viii). Blaga scrie despre acest tip de categorii că “nu sunt ca număr ceva definit”, apoi despre structura mai profundă care determină toate stilurile, în ştiinţă ca şi în cultură, “Plăsmuirile teoretice ale ştiinţei nu apar în ordine biologic-pragmatică, cu toate că n-am voi să negăm funcţia aceasta suplimentară sau periferială a lor; ele apar în ordinea spiritului şi în cadrul finalităţii specifice a spiritului. Adică în orizontul misterului şi în vederea revelării. Ele se referă la mister, şi au intenţionalitatea de a revela misterul (ix)”. De altfel, aşa cum presupune şi Kant, intelectul şi sensibilitatea pot să aibă o sursă comună (x), ceea ce ne duce cu gândul la speculaţia filozofică a posibilităţii unei sinteze a tuturor actelor şi facultăţilor noastre de cunoaştere. Însă dialectica dintre libertate şi necesitate, relaţia dintre corp, suflet şi natură, societatea, cultura şi istoria nu pot fi înţelese fără existenţa fiinţei divine, transcendente, care nu le determină în mod absolut, nici nu le separă, ci mai degrabă susţine mişcarea lor armonioasă. Când se bazează pe experienţă în sensul larg al cuvântului, cunoaşterea umană dobândeşte dimensiunea care o apropie de realitate, şi asta e singura cale de ieşire din viciul circularităţii sau din imanenţă. Numai printr-o trăire autentică în toate sensurile se poate ajunge la o dezvoltare materială şi spirituală încă nebănuită. Aceste constatări, speranţe şi năzuinţe motivează şi justifică filozofia nuanţelor.

Simţul valorii este gustul, cu rădăcini fiziologice şi spirituale, şi “în noi şi în afara noastră”. În fond toate simţurile ne ajută să valorizăm obiectele. Totuşi, percepţia ne oferă numai anumite aspecte, i.e. forme şi efecte ale substanţelor - dacă folosim aceşti termeni în sensul lor strict pozitivist. La propriu şi la figurat, gustul se remarcă prin legătura sa intimă cu realitatea, iar pe un anumit nivel al experienţei depăşeşte formele pure ale percepţiei fizice, spaţiul şi timpul. Numai astfel avem posibilitatea de a cunoaşte conţinuturile. Gustul ghidează raţiunea în căutarea întregurilor, adică a formelor esenţiale, când apreciază armonia şi rafinamentul actelor sau obiectelor valorizate. El are un caracter suficient, spre deosebire de raţiunea discursivă, care în toate actele sale (percepţie, înţelegere, judecare, legiferare) ordonează datele cu forme, concepte şi categorii, scheme şi principii necesare.

Deşi în principiu aparţin subiectului cunoscător, gusturile sau valorile nu sunt complet subiective, pentru că pot susţine judecăţi universale. Acestea par însă lipsite de evidenţa raţionamentelor logice. Deoarece este strict formală, logica se aplică atât de bine faptelor – iar toate faptele, legate de spaţiu şi timp, sunt la prima vedere adevărate - dar ele pot fi şi relative, neconcludente sau irelevante, atunci când nu au un sens mai adânc. Judecăţile şi conceptele aplicate obiectelor şi întâmplărilor urmează forma logică a relaţiei dintre universal şi particular, dintre general şi singular - respectiv, iar formarea sau alegerea acestora este mereu nuanţată prin jocul armonios al facultăţilor. Dacă gândim ontologic trebuie să avem în vedere relaţia dintre formă şi conţinut, dincolo de care se află întregurile ontice, modelele absolute, i.e. ideile platonice, pe care Ţuţea le consideră "modul de gândire al lui D-zeu" (xi). Fie că e vorba de intuiţie prin extaz - un salt brusc în absolut, o idee adeseori criticată, pe care o menţionăm cu anumite rezerve - sau de revelaţie, sufletul trebuie să fie pregătit pentru contemplarea ideilor eterne.

Datorită rolului pe care-l are în organizarea şi conservarea culturii, gustul, ca şi raţiunea, dobândeşte valenţe etice şi demnitatea unei facultăţi (în sens de aptitudine umană). În acest context, Ţuţea subliniază că problema relaţiei dintre gust şi adevăr este complicată de tenta psihologică a preferinţelor şi credinţelor, care sunt de asemenea prezentate ca nişte afirmaţii peremptorii. Gusturile sunt subtile şi imediate, pe când înclinaţiile şi prejudecăţile noastre, consolidate prin repetiţie, sunt adeseori spontane şi grosolane. Atunci când ni se tocesc simţurile fiindcă suferim de comoditate, sau nu mai găsim timp să nuanţăm deprinderile şi obiceiurile transmise prin mediul socio-cultural, acestea se substituie brusc gusturilor. Astfel se impun în subconştient şi provoacă invariabil confuzii, dezbateri interminabile, sau în cel mai rău caz tragedii absurde, în care “banalitatea răului” se manifestă cu regularitate mecanică. În cadrul filozofiei nuanţelor, gustul are un rol educativ, ajutându-ne să evităm jocul superficial, iluzoriu, întâmplător, banal sau pur formal.

O filozofie care aspiră la completitudine trebuie să descrie coerent multiplicitatea şi varietatea fenomenelor, fără să ignore ori să exagereze unitatea şi armonia sau formele ireductibile descoperite în natură şi în om. Ţuţea expune aspectele teoretice care trebuie avute în vedere în contextul filozofiei nuanţelor. Este vorba în primul rând de nota dominant cromatică a nuanţelor, adică de modurile, tiparele şi gradaţiile în care apar şi se combină fenomenele. Acestea leagă subiectul de obiect pe toate nivelurile realităţii. Percepţiile sunt în funcţie de proprietăţile fizice şi chimice ale lucrurilor şi de caracteristicile biologice ale organismelor, care aparţin obiectelor cunoaşterii, însă ele au loc întotdeauna conform regulilor cromatice sau gamelor muzicale, cu caracter intersubiectiv. Între toate aceste niveluri există corespondenţe neaşteptate, iar elementele strict psihologice (cum sunt stările şi capriciile), sau cele pur formale nu sunt determinante. În schimb, dacă în natură nimic nu apare nici nu dispare, totul se conservă în echilibru şi schimbare, economia cosmică şi caracterul înnoitor al nuanţelor pot avea un efect consolator.

Un alt aspect este nevoia de simplitate şi economie în gândire, adică tendinţa de unificare a fenomenelor pentru a facilita înţelegerea lor, precizia descrierii şi uşurinţa memorării. Este luată în considerare şi ideea de limită materială (xii), care circumscrie eforturile de simplificare ale raţiunii. Deoarece gândirea funcţionează prin reprezentări, se poate produce şi aspectul opus simplificării, de multiplicare complexă a conceptelor corespunzătoare imaginaţiei, amintirii sau fenomenelor întâlnite în experienţă. Aspectul teoretic central este însă principiul actualităţii heraclitice, l o g o s, armonia ascunsă în spatele mişcării, aparenţei şi închipuirii. Schimbarea ne oferă şansa înnoirii şi riscurile trăirii tuturor aspectelor esenţiale şi înşelătoare pe care le oferă jocul nuanţelor, cu bucuriile şi dezamăgirile produse de încercările noastre de a ne afirma plenitudinar şi de a stăpâni natura. Efortul de a înţelege diversitatea mereu surprinzătoare a lumii şi de a ne cunoaşte pe noi înşine are scopul de a contempla creatorul în creaţie, în prezenţa “realului total”, folosind expresia lui Petre Ţuţea.

Aşa cum menţionează şi Ţuţea, termenul nuanţă, conform cuvântului francez "nuance" vine de la muance, care descrie o schimbare semnificativă, adică mişcare, mutaţie, sau variaţiune - în latină, m u t o (schimbare, alteraţie, diferenţă). În limba franceză etimologia duce la mû, adică mişcat, la propriu şi la figurat (în sens de emoţie). Dicţionarele moderne menţionează şi verbul nuer, a nuanţa, a sublima, a rafina, probabil de la nu, care provine din cuvântul latin n u d u s (la propriu, gol sau la figurat pur, simplu). În orice caz, câţiva din editorii operei lui Petre Ţuţea au transcris greşit până şi acest cuvânt important (xiii), muance, care într-adevăr se găseşte în eseurile lui Montaigne. Merită să cităm un pasaj relevant:

“Platon disoit que les corps n'avoient jamais existence, ouy bien naissance: estimant qu'Homere eust faict l'ocean pere des Dieus, et Thetis la mere, pour nous montrer que toutes choses sont en fluxion, muance [602] et variation perpetuelle: opinion commune à tous les Philosophes avant son temps, comme il dict, sauf le seul Parmenides, qui refusoit mouvement aux choses, de la force du quel il faict grand cas; (...) Heraclitus, que jamais homme n'estoit deux fois entré en mesme riviere; (...)” (xiv).

O referinţă extrem de interesantă este la Zur Farbenlehre de Johann Wolfgang von Goethe (xv), conform căruia nuanţele sunt ca nişte umbre, un amestec între lumină şi întuneric. “Teoria culorilor” a fost elaborată printr-o metodă experimentală cu care filozofia nuanţelor are afinităţi importante (xvi). Goethe-artistul fusese mişcat de stilul c h i a r o s c u r o, “clar-obscurul” practicat de pictorii renaşterii, iar omul de ştiinţă cu conştiinţă filozofică a tratat subiectul culorilor spectrale cu multă subtilitate, prin variaţii complexe ale factorilor determinanţi aparent neglijabili, cum sunt luminozitatea şi conturul. Această abordare rafinată cu caracter pronunţat empiric ar trebui să dea de gândit celor care minimizează aspectele fenomenologice ale teoriilor ştiinţifice, exagerând rolul ipotezelor pure, legate de imaginaţia presupus autonomă a geniului - cum a făcut Popper, urmând canonul strict de deducţie şi verificare al gândirii kantiene, strâns legat de fizica lui Newton (xvii).

Petre Ţuţea subliniază repetat caracterul interdisciplinar al cercetării şi inspiraţiei. Filozofia nuanţelor este o încercare de a aborda într-un mod unitar toate problemele, sistemele şi stilurile semnificative cu subtilitatea care permite revelaţia treptată a realităţii pătrunse de energiile divine, la care suntem chemaţi să participăm cu toate vocaţiile noastre. Până şi consideraţiile istorico-politice, asupra cărora revine la sfârşitul eseului, sunt o sinteză între atitudinea pioasă faţă de harul care îi favorizează pe cei blânzi şi grija pragmatică pentru condiţiile materiale necesare dezvoltării spirituale şi valorificării ocaziilor de realizare a şanselor istorice pe care le dobândeşte un popor liber, înţelept, răbdător şi demn. Petre Ţuţea este un gânditor puternic şi delicat, ca omul a cărui viaţă şi operă trebuie să fie cunoscute şi apreciate (xviii).
 

(i) În contextul de aici termenul r e f l e x i v i t a t e are sensul specific de identitate cu subiectul, cum ar fi o demonstraţie exemplară, "din mers" a ideilor prezentate. Cuvantul denotă un fenomen organic, de diferenţiere continuă dar extrem de coerentă, care depăşeşte limitele unui simplu eseu, graniţeţe unui concept, etc. Efectul este "teatral", de participare nemijlocită la ceea ce este descris şi realizat. Prin transfigurarea nuanţată a noţiunilor de teorie şi practică în perspectiva legată de noutate, valoare şi  trăire se pot depăşi paradigmele ipotetice sau hermeneutice, pragmatismul neomodernist şi toate consecinţele filozofice ale umanismului.

(ii) Afirmaţia apare în diverse lucrări de clarificare a doctrinelor marxiste, de exemplu Anti-Dühring de Friedrich Engels sau Materialism şi Empiriocriticism de Vladimir Lenin. Deşi e adevărat că materialismul este mai aproape de misticism decât idealismul, în context filozofic ar fi ridicol să îi luăm în serios pe marxişti, care gândesc tendenţios, şi pretindem numai de dragul argumentului.

(iii) Ţuţea insistă asupra importanţei nuanţării şi preciziei terminologice în filozofie. În multe din cărţile sale întâlnim distincţii subtile, cum sunt cele dintre precizie şi exactitate, plăsmuire şi creaţie, real şi concret, etc. Precizia este o cunoaştere aproximativă.

(iv) Termenul platonic este subliniat de Eric Voegelin, un remarcabil gânditor american de origine germană, cunoscut pentru cărţile sale de filozofie a istoriei, e.g. New Science of Politics. Printr-o analiză rafinată a tensiunii existenţiale în care se manifestă sentimentul religios, Voegelin a expus rolul proeminent pe care îl joacă în filozofie şi în istorie formele moderne de gnosticism, cum sunt ideologiile totalitariste.

(v) De la e u p o r i a, deschidere, opusul impasului, un alt cuvânt folosit de Platon, despre care Ţuţea citează frumoasa caracterizare datorată lui Windelband, conform căreia Platon reprezintă tipul filozofului extrem de serios şi de pătrunzător, pentru care gândirea şi viaţa aveau un rost comun. Portretul descrie şi personalitatea marelui gânditor român.

(vi) Aşa cum Ţuţea subliniază cu diverse ocazii, citându-l pe Blaga, metafizica nu trebuie să fie confirmată de ştiinţele empirice, dar e necesar să nu fie infirmată de acestea. Deocamdată nu putem spune fără indoială că fizica cuantică sau relativistă au infirmat metafizica lui Kant.

(vii) Ţuţea citează cu plăcere această remarcă ironică, atribuită lui Max Planck.

(viii) Georg Simmel este unul cei mai eclectici filozofi germani de la începutul secolului trecut, şi printre cei care l-au influenţat vizibil pe Petre Ţuţea. Termenul amintit de autor chiar la începutul eseului, Schattierungen, înseamnă literalmente umbre, adică nuanţe. Deşi Simmel nu a expus tocmai o “Philosophie der Schattierungen”, Ţuţea a menţionat în repetate rânduri că îi este îndatorat. O carte importantă pe care Ţuţea a citit-o cu siguranţă este “Filozofia banului”, Philosophie des Geldes, Duncker & Humblot Verlag, Berlin 1900. Primul capitol, Wert und Geld (“Banul şi valoarea”) este deosebit de interesant în legătură cu subiectul nostru.

(ix) Lucian Blaga, Trilogia Valorilor: Ştiinţă şi creaţie, în capitolul intitulat "Două tipuri de cunoaştere".

(x) Immanuel Kant, Critica Raţinii Pure, Introducere (ambele ediţii, A şi B)

(xi) Petre Ţuţea, Aurel-Dragoş Munteanu, în capitolul 2, “Forme ale subiectivismului...”

(xii) În acest context “material”, în sens extins, se referă la un conţinut.

(xiii) Cu mici excepţii, modul în care a fost tratată şi primită până acum opera lui Petre Ţuţea este o adevărată tragedie. Au apărut texte mutilate, pline de greşeli grave care schimbă sensul cuvintelor şi propoziţiilor, în ediţii realizate fără atenţia şi grija pe care o merită un filozof excepţional.

(xiv) Michel Eyquem de Montaigne, Les Essais (1595). Ed. P. Villey et Saulnier, Verdun L. Chapitre 12, p. 601

“Platon spunea că obiectele nu au propriu-zis existenţă, aşadar nu sunt create; amintind că la Homer oceanul era tatăl zeilor şi Thetis mama acestora, ca să arate că toate lucrurile sunt în fluctuaţie, mutaţie şi schimbare perpetuă: o atitudine pe care o împărtăşeşte cu toţi filozofii dinaintea sa, aşa cum ne spune - cu excepţia lui Parmenide, care nu acceptă că lucrurile se pot mişca cu adevărat, cu toate consecinţele care urmează; (...) iar Heraclit [susţinea] că niciodată nu putem intra de două ori în acelaşi râu (...)”

(xv) Johann Wolfgang von Goethe, Zur Farbenlehre (1810).

(xvi) Critica teoriei culorilor lui Newton de către Goethe este binecunoscută. Fenomenologia marelui poet şi filozof a fost reevaluată odată cu prăbuşirea absolutismului newtonian, pentru că a mers în sensul opus abstracţiunilor caracteristice acestui mod de a gândi.

(xvii) Pentru o analiză detaliată, vezi Neil Ribe and Friedrich Steinle, Exploratory Experimentation: Goethe, Land, and Color Theory în Physics Today (July 2002), < http://scitation.aip.org/journals/doc/PHTOAD-ft/vol_55/iss_7/43_1.shtml > cărora le datorez informaţiile din acest paragraf.

(xviii) Se cuvine să menţionăm cartea lui Alexandru Popescu, Petre Ţuţea, Between Sacrifice and Suicide, Ashgate, London, 2004, o lucrare de referinţă pentru biografia şi opera marelui gânditor. Aşteptăm cu nerăbdare iniţiativa traducerii în limba română.