Către Geo Bogza.

[Bucureşti, decembrie 1990]

Dragă Geo,

Sunt neconsolat de bătrâneţe, oboseală şi neputinţă.

Până acum mi-a fost. teamă c-am să mor singur şi de foame. Acum nu mai mi-e teamă de nimic. Aş fi nesincer, însă, dacă ţi-aş spune că, încărcat de dezgust şi neputinţă, aş dori să mor. Ce bizară mi se pare situaţia că, deşi sunt neputincos, vreau să trăiesc cu dezgust nedemnitatea neputinţei.

Am o singură certitudine. Că omul moare singur, chiar înconjurat de-o mulţime de prieteni a căror prezenţă nu poate consola pe nici un obosit şi neputincios.

Mi-ar face plăcere să te văd, dar nu sunt în stare să mai umblu. Mă simt însingurat şi trist. Nu desprind nici o perspectivă din starea mea actuală. Bătrâneţea este o împletire de incertitudine şi perspectivă a morţii. Am o mare dorinţă de viaţă, deşi starea mea actuală se împleteşte din conştiinţa bătrâneţii şi a neputinţei.

Nu cred că aşa-zisa înţelepciune punctează consolator bătrâneţea. Abia acum actualizez conştiinţa neconsolatoare a bătrâneţii şi morţii.

Cu cea mai profundă prietenie, te îmbrăţişează bătrânul neconsolat.

Petre Ţuţea

[Bucureşti, decembrie 1990]

Dragă Geo,

Cum te simţi? în ceea ce mă priveşte, simţirea mea parcă s-a detaşat de mine, devenind o stare indiferentă. Această stare mă detaşează de teama morţii, deşi nu am certitudinea - cu toate că sunt religios - că-mi supravieţuiesc.

Trăiesc o stare ambiguă în ceea ce priveşte înţelepciunea. Fiindcă, deşi bătrân, trecut de 88 de ani, nu am certitudinea nici a morţii absolute, nici a spuravieţuirii creştine. Neliniştea mea este ambiguă, punctată de formula: îndrăznesc să fac haz de necaz, mai ales că nu sunt în stare să înfrunt cu bărbăţie limitele existenţei mele. Trăiesc un joc între luciditate şi disperare, deşi disperarea este opusă sentimentului religios. N-am ajuns un creştin perfect, adică să trăiesc viril jocul vieţii şi al morţii, îndrăznesc să spun că mi-e teamă de trei lucruri: de neputinţă, de însingurare şi de moarte.

Luciditatea limitelor vieţii umane devine un joc clarvăzător la maturitate, fiindcă bătrâneţea este împletită de. teama morţii şi a neantului. N-am crezut că bătrâneţea este însoţită de nesiguranţa cotidiană a existenţei. Uneori sunt atât de absurd, că nu actualizez permanent în conştiinţă sentimentul morţii sau mai precis conştiinţa morţii, deşi o observ când întâlnesc cortegii funerare, în studenţia mea la Cluj, din Căminul „Avram lancu", situat la câţiva paşi de cimitir, priveam cortegiile funerare cu angoasă preletală. Mi se pare că Tolstoi a scris o nuvelă al cărei personaj moare cotidian. Am trăit şi eu o asemenea senzaţie. Consider omul un animal absurd şi muritor. După cât mi-amintesc, Mircea Eliade vorbeşte despre Homo Religiosus. Eu am trăit neliniştea morţii, în amurgurile pe care le vedeam păzind vacile. Pentru vârsta aceea, sentimentul morţii era nefiresc.

Pot să afirm că nu cunosc nici un moment din viaţa mea în care să fi trăit sentimentul plenitudinar al existenţei. Jocul între lumea interioară şi cea exterioară mi s-a părut neconcîudent, fiindcă am văzut cortegii funerare şi agonia unui văr al meu. Reţin, din vizita pe care mama mi-a spus să i-o fac, căci doreşte să-şi ia adio de la mine, momentul când o fată a lui a aprins o lumânare şi i-a pus-o, în mână, în agonie, înainte de-a aprinde lumânarea, fata lui o ţinea la spate, dar el îi spuse:

- "Aprinde iumânarea, fă, că eu ştiu unde mă duc"

A murit mai solemn decât G.Călinescu, despre care se spune că-n spital a aruncat în medici cu obiectele de pe noptieră. Aşa a arătat un scriitor, excepţional şi fricos sau disperat, faţă de văru'meu care a murit cu solemnitate regală.

Nici un eveniment din istoria omului, deşi am citit istorie universală, nu depăşeşte sentimentul tragic al morţii. N-am ancorat niciodată în istoricism, istoria fiind expresia jocului aparenţelor.

Tot ce-ţi transmit nu este un mesaj, ci o mărturisire a unui bătrân obosit, îţi doresc să trăieşti sfârşitul vieţii cu bărbăţie, cum mi-l doresc şi mie. În ceea ce mă priveşte, nu sunt convins de acest lucru. Nimic consolator în amurgul vieţii mele.

Faptul că, într-o garsonieră, convieţuiesc cu tânărul Radu Preda este îmbărbătător, fiindcă sentimentul însingurării este însoţit de neliniştile preletaie, prezenţa lui mă face uneori să le depăşesc. Am spus odată că omul nu se naşte şi nu trăieşte singur, chiar dacă matur este anahoret, fiindcă anahoretul are cea mai vastă vecinătate: divinitatea. N-am vocaţie de anahoret, fiindcă sunt de o radicală sociabilitate. Trăiesc mai mult prin actele comunicării, decât prin cele fizice.   

Sănătate şi ani mulţi, oricât de dificili.

Petre Ţuţea