de Tudor B. Munteanu. Text publicat în numărul 11-12 / 2007 al revistei Origini împreună cu articolul lui Aurel-Dragoş Munteanu despre Ţuţea, Un filozof al nuanţelor (< legătură), care se poate citi şi pe situl scriitorului. Cărţile menţionate sunt prezentate pe acest sit, în secţiunea Opera > Ediţii . Notă: În revistă titlul a apărut cu o greşală de tipar, e vorba de un "portret", nu de un "profet" de ocazie.

Anul acesta se împlinesc 100 ani de la naşterea lui Mircea Eliade şi 105 ani de la naşterea lui Petre Ţuţea, doi intelectuali cunoscuţi şi veneraţi de publicul larg. Astăzi multe străzi şi instituţii din România le poartă numele, iar biografia şi opera lor sunt prezentate sau comentate în diverse publicaţii din ţară şi de peste hotare. Cu totul alta era situaţia acum 25 de ani: orice efort de recunoaştere şi promovare a valorilor româneşti interbelice era considerat un gest de sfidare a regimului comunist. O simplă aluzie sau referinţă la generaţia anilor '30 era, implicit, un act de curaj. Rezistenţa prin cultură, pe nedrept ridiculizată după 1989, a avut şi consecinţe dramatice.

Îmi amintesc bine de Petre Ţuţea începând cu anul 1982, când împlinea frumoasa vârstă de 80 de ani. Tatăl meu, prozatorul şi eseistul Aurel-Dragoş Munteanu scrisese un articol în Luceafărul despre personalitatea extraordinară a gânditorului român căruia îi prezicea un destin cultural pe măsură. Textul şi-a păstrat valabilitatea şi pot spune cu obiectivitate că este cel mai cuprinzător portret dedicat lui Ţuţea. Spre deosebire de majoritatea comentatorilor de mai târziu, autorul subliniază aspectele stilistice ale operei filozofului şi reuşeşte să evidenţieze aşa cum se cuvine conduita sa ireproşabilă. Pe bună dreptate, Petre Ţuţea era încă din timpul vieţii o figură legendară, despre care putem afirma şi astăzi, parafrazând cuvintele scrise de Platon în Fedon, că a fost cel mai bun, mai înţelept şi mai drept dintre contemporani. Ţuţea nu a avut o viaţă uşoară, nici măcar după ieşirea din închisoare. Autorităţile se temeau de geniul care ilustra atât de bine strălucirea generaţiei sale. Ca urmare, s-au străduit să-l izoleze cât mai tare şi să-i urmărească îndeaprope anturajul, format în cea mai mare parte din oameni de cultură. Nici nu era dificil, deoarece Ţuţea era un tip citadin, se mişca greu şi avea o voce de tunet. Prietenii săi erau de multă vreme în obiectivul securităţii, fiind supravegheaţi cel puţin de informatori, oriunde s-ar fi găsit – inclusiv în străinătate. Viaţa nu putea fi prea calmă, chiar dacă represiunea nu se manifesta întotdeauna cu brutalitate.

Eram conştient de echilibrul precar al normalităţii în viaţa de fiecare zi, şi de efortul deosebit care trebuia depus pentru a susţine măcar un fir de continuitate culturală. Desigur, optimismul filozofului şi exemplul său personal au fost întotdeauna o sursă de inspiraţie. Prezenţa lui dădea tuturor celor apropiaţi multă speranţă deşi orice schimbare fundamentală, în orice domeniu, era greu de imaginat. Mulţi dintre intelectualii care trăiau şi scriau atunci în România au practicat cu demnitate un joc subtil, fără să intre în conflict cu dictatura. În acest context mă încântau isprăvile săptămânale ale tatălui meu, un promotor neobosit al dialogului dintre cultura naţională şi cea universală. A fost întotdeauna un om profund responsabil, cu mare putere de convingere, iar atmosfera de la Luceafărul, una dintre redutele ideologilor comunişti cu tendinţe protocroniste nu l-a intimidat nici o clipă. Evoluţia situaţiei din România nu era însă compatibilă cu obişnuinţele presei culturale din toată lumea civilizată. În 1986 Aurel-Dragoş Munteanu a publicat un articol cu prilejul morţii lui Mircea Eliade, în care menţiona cu dezinvoltură pe Haig Acterian şi curentul trăirist. Citez:

«Am fost şi eu, în urmă cu un deceniu şi jumătate, în chilia sa înţesată de cărţi, iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost lipsa de ostentaţie a marelui profesor. Reticent pînă la timiditate, cu tot imensul prestigiu care-l însoţea peste tot, Mircea Eliade se interesa de literatura din ţară şi de scriitorii generaţiilor mai tinere, citind tot ce găsea. Se bucura de orice fenomen de înnoire intelectuală, de orice insurecţie artistică, la fel cum făcuse şi gazetarul din deceniul al patrulea, solidar cu generaţia lui. Literatura era o formă de trăire (de aici nuanţa “trăiristă”, cu totul alta decît cea pejorativă, implicată de unii critici răuvoitori!), un atribut la care a îndemnat pe toţi prietenii săi (cine îşi mai aminteşte de splendidul volum de versuri semnat “Mihail” de către Haig Acterian, un pseudonim sub care apare şi personajul cu aceeaşi identitate din romanul scris pe drumul către India?) » –  NOTĂ: Textul integral a fost reprodus în numărul din luna mai 2006 al revistei Convorbiri Literare şi poate fi găsit pe situl revistei, sau pe situl Marile Iubiri, în secţiunea Publicaţii > Portrete. Un facsimil al dedicaţiei lui Haig Acterian către Ţuţea pe volumul de poezii Urmare se găseşte aici (< legătură).

Imediat după publicarea articolului despre Eliade, semnătura lui Aurel-Dragoş Munteanu a fost interzisă în toate publicaţiile din România. Au urmat protestele sale în şedinţele de redacţie şi la Uniunea Scriitorilor. Atunci au avut loc cîteva întâmplări neobişnuite, cu “tâlc”. Într-o noapte de vară doi oameni au stat aproape nemişcaţi, timp de 10 ore, în faţa casei noastre. Unul era îmbrăcat în costum, celălalt în uniformă de miliţian. Peste câteva săptămâni, am fost atacat de nişte bătăuşi fără avertisment sau provocare; mai târziu am aflat că erau boxeri de la clubul Ministerului de Interne. Este singura împrejurare în care mi-am pierdut brusc cunoştinţa. Când am ajuns acasă cu ajutorul unui bun samaritean pe nume Claudiu m-a şocat spaima întipărită pe chipul părinţilor mei, apoi am văzut eu însumi urmele lăsate în mod neregulamentar de bocancii dinamoviştilor.

Anii următori au fost deosebit de apăsători pentru familia Munteanu. Tatăl meu a demisionat din PCR, invocând trei motive: atitudinea lui Ceauşescu faţă de religie, programul de distrugere a satelor şi "cazul" creat de publicarea articolului despre Eliade. Supravegherea devenise permanentă, iar eu nu l-am mai întâlnit pe Ţuţea, care până atunci ne vizita aproape în fiecare duminică. Regimul era paranoic şi am socotit că orice fel de riscuri, chiar şi o anchetă obişnuită ar fi ameninţat sănătatea bătrânului filozof. Câţiva ani mai târziu, am descoperit că Petre Ţuţea scrisese în 1972 o carte cu titlul Aurel-Dragoş Munteanu. Prima ediţie, publicată de editura România Press la doi ani după ce mi-a rămas în grijă conţine şi articolul care urmează, Un filozof al nuanţelor. În acelaşi an al aniversărilor culturale am reeditat cealaltă carte "omonimă” de Ţuţea, despre Mircea Eliade, la editura Eikon. Astfel, toate întâmplările menţionate mai sus au dobândit o semnificaţie mai adâncă în anul de graţie 2007, când am avut prilejul să-i regăsesc pe toţi trei, în spirit, prin intermediul operei marelui filozof român.

Tudor B. Munteanu