- reproducem integral declaratia aşa cum a fost tiparită în culegerea "Între D-zeu şi neamul meu" sub titlul "În orizontul misterului". Ascultaţi înregistrarea declaraţiei originale şi versiunea tăiată şi prelucrată de Gabriel Liiceanu în secţiunea Arhivă > Audio

Această declaraţie a lui Petre Ţuţea a fost publicată În "Lumea Creştină" din numărul 141 al României libere care a apărut duminică 10 iunie 1990.

În privinţa mea şi-a lui Emil Cioran, nu poate fi vorba de interviu, fiindcă în interviu nu se poate medita. De aceea, fac următoarea declaraţie:

În vederea întâlnirii cu dumneavoastră, am fost neliniştit metafizic, în următoarele forme:

l. M-am gândit la cei trei termeni metodologici ai cercetătorului modem: observaţia, experimentul şi raţionamentul. Neliniştea gnoseologică, produsă de aceşti termeni, a fost determinată de lipsa experimentului - pentru că n-am lucrat niciodată într-un laborator - eu folosind, ca şi cei vechi, doar observaţia şi raţionamentul. La care mai pot adăuga, în cazul meu, informaţia livrescă. Dar, absenta inspiraţiei, în ceea ce mă priveşte, precum şi căutarea zeului, pentru a înţelege înţelepciunea, la Socrate, ne situează - pe mine, ca şi pe el - în poziţia de căutători, care caută neaflând şi ştiu neştiind adevărul. Aceasta este calea omului, opusă căii Domnului (Bossuet), calea omului trebuind să se retragă înaintea căii Domnului, care îmbracă două forme: inspiraţia - favoare divină - şi revelaţia - acţiune directă a Divinităţii (cf. T. Crisan, şeful secţiunii de beatificare de la Vatican, care invocă un teolog ortodox, al cărui nume îmi scapă. Din punctul de vedere al acestui teolog, acceptat şi de T. Crisan, Biblia este în întregime inspiraţie e la Facerea lui Moise până la Apocalips, dar nu este toată canonică, adică revelată, Biserica Ortodoxa fiind cea care decide canoanele obligatorii pentru credincioşi).

Mi-aduc aminte de afirmaţia lui Newton care, întrebat cum a descoperit legea gravitaţiei universale, a răspuns: am fost inspirat! Deci inspiraţia, nu căderea mărului, 1-a dus la această lege. De altfel, omul singur se mişcă în mijlocul fenomenelor lumii exterioare şi interioare, care tac legic. Aşadar, citirea fenomenelor de omul presupus autonom, este iluzorie. Tot Newton, când se întreabă ce este gravitaţia, răspunde: Dumnezeu. Afirmaţia este consemnată, cred, în lucrarea lui, Principia mathematica naturalis philosophiae.

2. O altă formă a neliniştii mele metafizice este legată de legenda mea, căreia nu am reuşit să-i dau conţinut adecvat.

3. De asemenea, o formă de nelinişte o datorez supradimen­sionării mele, făcută amical de Emil Cioran. Mă folosesc aici de o afirmaţie a lui, în portretul pe care i-1 face lui Joseph de Maistre, care l-a lăudat atât de exagerat pe Papă, încât Sanctitatea Sa s-a cutremurat. Fiindcă există, după Cioran, şi asasinat din entuziasm.

Eu mă mişc, dogmaţic creştin, în "orizontul misterului", cum a spus Blaga despre om. În alt context, am afirmat că dogma este un mister revelat (Lalande). Misterul reprezintă singura formă eliberatoare din neliniştile mărginirii personale, înlănţuirii cosmice şi comunitare şi perspectivei infinitului şi a morţii. Libertatea trebuie gândită dogmatic, conform învăţăturii creştine, care este religia libertăţii. Nu fac un paradox, cită vreme libertatea este trăită aici, ritualic, în Biserică, iar dincolo, pentru cei fericiţi-mântuiţi, este eternă, fiindcă, şi în biserică şi în lumea de dincolo, domneşte dogma: "Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber!" (Imitatio Christi).

În ceea ce îl priveşte pe Cioran, îmi permit să-l înfăţişez în aceşti termeni: el se consideră "sceptic de serviciu al unei lumi în declin" şi trăieşte în conflict cu Sfântul Pavel şi cu Absolutul divin. În reeditarea lucrării lui Pe culmile disperării la editura "Humanitas" se reproduce următorul text: "Oricât m-ş fi zbătut eu în această lume şi oricât m-aş fi separat de ea, distanta dintre mine şi ea n-a făcut decât să mi-o facă mai accesibilă. Deşi nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv şi o finalitate transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme ale existentei a fost totuşi în mine un prilej de veşnice încântări şi tristeţi". Acest text mă duce gândul spre cele două lumi: lumea vizibilă, trecătoare, şi cea invizibilă, eternă, ale sfântului Pavel, criticat de Cioran. Invocată în această luare de poziţie, transcendenţa defineşte sensul existentei lui Cioran în Univers. Cu sau fără voia lui. Textul citat mă îndreptăţeşte să-l văd pe Emil Cioran în amurgul existenţei lui, împăcat cu sine, jocul celor două lumi paulinice ducându-l la mântuire, sensul existenţei lui fiind determinat de absolutul divin, odată cu desprinderea de pesimismul şi de neliniştile lumii de aici. Eu cred că marele meu prieten, Emil Cioran, va înlătura, mântuitor, şi poziţia faţă de Sfântul Apostol Pavel şi neterminata ceartă cu Divinitatea, subordonându-se absolutului divin.

Mai am de adăugat ceva, în legătură cu Cioran:

Nu există intelectual, care merită acest calificativ, fără să trăiască neliniştile metafizice ale lui Cioran, numai că nu orice intelectual adevărat poate practica sinceritatea lui totală. De altfel, toată existenţa omului este un joc dialectic nesfârşit. (Folosesc aici termenul, tocit de prea multă utilizare, al dialecticii.) Am o rugăminte faţă de Cioran: să nu mă mai supradimensioneze, pentru că această exagerare, venind de la o personalitate ca a lui, îmi sădeşte în suflet, sau intensifică în mine sentimentul dureros al neîmplinirii. Acest sentiment este fructul dintre eul concret şi ideal.

Această "declaraţie" a fost comunicată lui Gabriel Liiceanu odată cu dorinţa expresă a lui Petre Ţuţea ca ea să-i fie transmisă lui Emil Cioran. Ea a fost consemnată de Andrei Pleşu ("astăzi, 4 iunie 1990, orele 17,00"- aşa după cum se specifică) şi publicată în revista 22, numărul 22 din 15 iunie 1990, cu titlul "Sentimentul dureros al neîmplinirii".