Un fragment de la sfârşitul Actului II, Scena I din piesa "Întâmplări obişnuite" în cadrul Teatrului seminar de Petre Ţuţea

Ziaristul: A fost justă condamnarea lui Socrate?

Cezar: Depinde de punctul de vedere din care o priveşti, în procesul lui a fost lupta dintre Atena concretă şi cetatea ideală construită de el. Dacă te îndrepţi în jos, spre miresmele şi bucuriile pămîntului, atunci condamnarea ţi se pare justă. Dacă vrei să te mişti în sus, împins de setea de perfecţiune, atunci ţi se pare injustă. Omul nu poate fi lipsit de căldura comunităţii în care creşte şi obligat să cunoască şi să practice adevărul, aşa cum poţi crea pădurea, izolînd copacii şi cultivînd pe fiecare. Reacţiunea împotriva lui pare firească, din moment ce ei mută lumea şi viaţa în intelect. Astfel, se nasc situaţii paradoxale: un individ este imoral prin simplul fapt al neştiinţei, dar desăvîrşirea omului nu este posibilă într-un climat de prea mare libertate. N-a fost înţeleasă setea lui de perfecţiune. Poporul simte că libertatea se învaţă prin exerciţiu, ca şi virtuţile. Şi oamenii nu vor să fie instrumente ale puterii politice, chiar atunci cînd conducătorii au ca ideal omul perfect. Deşi acest înţelept a constatat că nimic nu este veşnic pe pămînt, totuşi, n-a renunţat la aventura iui spirituală.

Ziaristul: Cînd examinez cazul lui Socrate, apar în conşîiinţa mea aceste concepte: moralul, imoralul, amoralul, absurdul, reducerea la absurd, paradoxul, neantul, frumosul, urîtul, realul sau nemurirea sufletului. S-a mişcat ca într-un cerc, cum s-a spus, adică n-a îndrăznit nelimitat. Nici nu era posibil în lumea aceea. N-a fost tulburat de ideea nimicului şi aceasta greu de înţeles, în vremea aceea, cu excepţia unor sofişti. A trecut de la natură la om, imitînd adversarii şi adîncind problemele universului moral. Sarcasmele oricît de iritante, n-ar fi fost suficiente pentru a-i aduce sfirşitul cunoscut. După unii, poziţia lui constituie un caz particular şi, deci, nu este definitorie pentru om.

Cezar: Nu împărtăşesc această părere. Raţiunea şi ştiinţa împrumută caracter de obiectivitate punctelor de vedere care au rădăcini în ele. De aceea, este un om şi nu un caz. Un om universal, dacă ţinem seama de biruinţele istorice ale omului mediteranian, stilul culturii lui devenind universal.

Ziaristul: Şi, totuşi, a îndrăznit faţă de obiceiurile cetăţii concrete, faptele cunoscute aducîndu-i condamnarea. De altfel, ce putea să facă cu firea lui şi cu experienţa lui, în împrejurările date?

Cezar: Să lucreze la nivelul conştiinţei lui pentru trans­formarea sufletului acelei cetăţi.

Ziaristul: A şi făcut. Atunci, ca şi azi, tot curăţind mintea de erori, în vederea desăvîrşirii morale, te trezeşti cu uscarea sentimentelor. Se spune, că puterea era înţeleptul, putredă - cetatea. Odată, cînd Socrate se afla în mijlocul discipolilor săi, a venit la el un re­numit fizionomist al vremii. Socrate l-a întrebat ce crede despre el. Fizionomistul a răspuns că este putred pînă în măduva oaselor. Discipolii au început să rîdă. Socrate le-a spus că nu este de rîs, dar că afirmaţia fizionomistului este justă pentru trecut, nu pentru prezent. Raţiunea l-a ajutat să-şi înfrîngă pornirile rele. Un filosof modern, adversar al socratismului, face această interesantă observaţie: cînd a fost sincer, în faţa fizionomistului sau cînd n-a vrut să rămînă dator cu un cocoş lui Esculap? Poate modifica raţiunea firea noastră şi înlătura relele deprinderi sau alunecă steril peste ele?

 
Cezar: Nu-mi displac sofiştii. Chiar dacă raţiunea alunecă steril peste firea noastră şi peste lucruri, îmi convin construcţiile ei. Nu-mi amintesc care filosof modern, cînd i s-a spus că sistemul lui este contrazis de realitate sau nu este expresia ei, a răspuns: Cu atît mai rău pentru realitate. Hegel, mi se pare. Panlogismul repune în circulaţie arta sofiştilor. Dar n-am terminat. Chiar dacă moartea lui Socrate pare absurdă, conştiinţa lui, mişcîndu-se între universul lui moral şi justeţea legilor Atenei, totuşi, trebuie să recunoaştem c-a murit frumos, ca un înţelept stoic. Moartea unui înţelept nu seamănă cu moartea unui erou. Unul acceptă jertfa calm, celălalt se zvîrcoleşte. îmi place stilul lui. Şi apoi, necesitatea înlăturării zeilor imorali, apariţia în conştiinţa întemeiată pe-o nouă ordine morală, idealul omului perfect, posibil numai ca rob al unei cetăţi perfecte, înlocuirea lucrurilor cu noţiunile lor, ca mod de luare în posesiune teoretică şi practică a realităţii, scăparea raţională din plasa lumii enzoriale, toate acestea îi prelungesc existenţa în lumea creştină.

Cristina: Eşti adversar al libertăţii?

Ziaristul: Nu, dar o gîndesc altfel decît în mod curent. Fie interioară, fie exterioară, ea este expresia adevărului, dacă nu se confundă chiar cu el. „Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber", spune un mistic. Mi se pare foarte apropiată de adevăr, această formulă a unui mistic modern: libertatea poate fi comparată cu o frînghie pe care cobori în întuneric. Individul lăsat de capul lui, se descompune. Nu este vorba de robia socială, ci de robia permanent necesară a omului, stricat şi neputincios de la natură. Experienţa ne arată acest lucru.

Cezar: Mi se pare primejdios jocul cu libertatea. Unii afirmă că nu poate fi înţeleasă istoria fără ea. Speculaţiile filosofice şi teologice sînt necesare, dar nu suficiente. Omul perfect nu poate fi conceput decît liber, susţin apărătorii libertăţii. Nu-mi amintesc cine a spus că libertatea îţi dă pe pămînt masca de om şi-n cer masca de zeu. Cred, că, e bine să lăsăm viitorului sarcina rezolvării acestei probleme. Trecutul îngheţat nu oferă soluţii definitive. Asta nu însemnează acceptarea pură şi simplă a experienţei etern-deschise.

Ziaristul: Şi dumneata ai studiat filosofia?

Cezar:    Da. Medicina şi filosofia sînt două arte majore ale omului.

Ziaristul: Filosofia este o artă?

Cezar:    După unii şi după mine.

Ziaristul: N-aţi practicat nici una. De ce?

Cristina: Fiindcă a fost bogat.

Cezar:    Fiindcă n-am avut talent. Nu-mi plac cîrpacii.

Ziaristul: De ce le-aţi studiat?

Cezar:    Pentru a putea rezolva problemele vieţii mele.

Ziaristul: Este prea puţin.

Cezar:  În fond, lumea începe cu fiecare din noi şi se termină la fel. Sîntem singuri.Ziaristul: Eu văd altfel treptele perfecţiunii. Dar îmi şi place să mă uit la azur, nu vreau să mă ridic singur şi pur acolo. Simt cîteodată nevoia, să nu vi se pară curios, să duc acolo tot noroiul de jos cu mine.

Braşoveanu: Cum rămîne cu iubirea şi puritatea?

Cezar: La omul sănătos, se confundă cu instinctul de conservare, la cei puri - cu extazul, iar la degeneraţi - cu plăcerea. Puritatea este o compensaţie necesară, un refugiu în lumea ideală, cînd eşti ameninţat să te îneci în amărăciune şi dezgust.

Ziaristul: Nu împărtăşesc punctul de vedere al acelora care confundă sentimentele cu instinctele. De multe ori, simt nevoia sufletească sâ-mi revărs simpatia faţă de fiinţe necunoscute. Nici interes, nici plăcere. De ce semenii noştri se supără, uneori, socotindu-i piedici în calea expansiunii noastre şi, de ce alteori, simţim nevoia de a revărsa dragostea noastră pe ei? Un filosof spunea că omul nu se poate autodefini, formula logică a existenţei sale fiind în aproapele său. Nu se poate contesta existenţa generozităţii. Aceasta nu este animalică. Este specific umană.

Cezar: în generai, instincte înnobilate. Omul înamorat seamănă cu cerbul sau cu cocoşul de munte.

Ziaristul: Mi-a plăcut nespus de mult această formulă a lui Socrate: n-aş vrea să fiu înnoitor din neştiinţă. Experienţa noastră este nesigură şi nu toate agumentele sînt concludente. Sentimentele sînt... sentimente. Eu am trei izvoare care alimentează ordinea mea: experienţa personală, sacrele prejudecăţi furnizate de tradiţie şi istorie şi formele făurite de această mare plăsmuitoare forţă, care este viaţa. La drept vorbind, viaţa noastră se desfăşoară din traista cu merinde sau stînd la pîndă. Deşi nu gîndesc dialectic, aşez cîteodată eroarea pe aceiaşi plan cu adevărul. Cînd greşesc, sînt uneori supărat, jenat, de parcă aş avea vreo vină sau m-ar strînge o gheată. Alteori, eroarea îmi produce o stranie plăcere, fiindcă dă perdeaua la o parte, pentru a-mi arăta adevărata mea natură de om.

Braşoveanu: N-am ieşit din ceaţă. Nu s-au lămurit cele două probleme: a iubirii şi a purităţii. Trebuie scormonit mai adinc. Nu pot fi prinse în tiparele logicii comune? Sau poate să ne fie de folos: absurdul, paradoxul sau logica sentimentelor?

Cristina: Pasiunea a funcţionat, dar n-ai observat. Este greu de lămurit. Nu este o treabă aşa de uşoară. Dar s-au definit două caractere ale doctorului care pare tăiat în două, o parte trăind în lumea ideală şi alta pe pămînt, iar prietenul nostru vrea să le împace pe amîndouă. Uneori spectacolul oferit de viaţă este încîntător privit în el însuşi. Numai aşa se poate împle­ti, în arta de a trăi, împlinirea cu eşuarea, înfrîngerea cu biruinţa, dezgustul cu pofta de aventură.