de Alexandru Popescu-Prahovara.

Varianta iniţială a textului a fost reprodusă aici la data de 31 martie 2007. Cu permisiunea autorului prezentăm ultima versiune, cu adăugiri, aşa cum a fost publicată în revista Academia de Poezie, An II, nr. 2 / 2010, în dosarul intitulat Vocile lui Petre Ţuţea. Dosarul începe cu motto-ul pe care îl reproducem mai jos:

Motto:

Cînd individul nu se mărgineşte cu lucrurile şi nu se topeşte în sine-şi pentru sine[,] ci caută absolutul în sine şi îl trăieşte patetic, atunci izolarea are un efect purificator. Atunci ne găsim în prezenţa vocaţiei mistice a anahoretului, a cărui izolare nu constituie o însingurare metafizică fără ieşire. El trăieşte zilnic absolutul şi se purifică renunţînd şi suferind pentru el şi pentru alţii. El nu întoarce spatele semenilor şi lumii, nu dispreţuieşte creatura, căci dispreţul este produs al "neliniştii geniului", care nu favorizează sfinţenia, ci satanismul. Sfîntul este purificat prin trăirea absolutului, iar geniul este neliniştit de năzuinţa spre absolut. Ierarhia rezultă din firea lucrurilor.

Nu poţi înţelege metafizic omul fără lămurirea acestor termeni: inconştientul, conştiinţa, indiferenţa, îndoiala, afirmaţia şi negaţia. Forma absolută a negaţiei este moartea. Fuga de absolutul liniştitor şi purificator este condiţia esenţială a satanocraţiei. Nici absolutizarea eului concret şi muritor, nici contopirea cu divinitatea, ci încorporarea adevărului absolut şi încercarea de a imita modelul inimitabil. Formula priveşte un om predestinat la această trăire. Plotin a realizat acea "unio mystica" numai de patru ori în şase ani. Anahoretul creştin contemplă modelul primordial, dar extazul nu-l conduce la contopirea cu unitatea, fiind prin natura spiritului său ferit de panteism. Este paradoxul unirii pieritorului cu nepieritorul, al participării clipelor la eternitate [...]. 

din volumul Aurel-Dragoş Munteanu, ediţie îngrijită de Tudor B. Munteanu, Bucureşti, România Press, 2006, p. 82-83.

Preludiu.

Am reflectat cu acribie, de douăzeci de ani, asupra acelui intra-viu, pe care-l deconstruiesc acum revizuindu-l, pentru a-l pune într-o lumină nouă, atît cît să amplific cuvintele lui Ţuţea (şi modestele mele reflecţii de atunci) într-un citat extensiv, lămuritor, prin care să pot ilustra inedita, tulburătoarea, nespusa lui poveste: ca o statuie perfectă, pentru care orice soclu este nepotrivit, dar şi vital spre a o ţine verticală, în întunericul în care ea străluceşte "şi lumii vesteşte"...

Ţuţea nu scria cu faţa spre posteritate, pe care o supranumea, peiorativ, "posterioritate". Iar ceea ce s-a întîmplat cu el şi afirmaţiile lui, după decembrie 1989, ţine de domeniul miracolului. Ţuţea era, în realitate, intuitiv şi instinctiv, atît de concentrat spre slava lui Dumnezeu, dar şi spre pîinea cea de toate zilele (pe care, bolnav, neajutorat şi, în zilele din urmă, flămînd fiind, o cerea de la alţii), şi atît de netulburat de agenda preconcepută a ziariştilor, reporterilor şi producătorilor de interviuri filmate care-l oboseau, încît s-a ajuns postum la denaturarea decenţei, candorii, smereniei lui constitutive şi la transformarea lui dintr-o personalitate într-un personaj. Maestrul era nu doar "român prin vocaţie“, dar şi "cineva dificil de fixat“. Cu toate acestea, el era conştient de efectul Ţuţea între contemporani, de harisma apostolică în puterea căreia se afla, pe care şi-a definit-o fără echivoc: "am răspîndit credinţa cum împrăştie vîntul microbii". Dincolo de mediatizarea care l-a transformat – dintr-un gînditor ce nu publicase o carte, într-un clasic in viaţă –, Ţuţea antumul nu părea deranjat, iar legenda lui continuă să fie sporită, postum, de amatorii de glorie facilă, care înstrăinează spiritul lui, cum spunea el, asemenea ţăranilor care furau, din grădinile Regelui Soare, cartofii abia aduşi din America...

"Posterioritatea" i-a supravieţuit, cu toată ignoranţa, orgoliul, sau entuziasmul celor care şi-l revendică pentru programul lor politic, pe un spectru ideologic larg, dinspre legionarism şi comunism spre liberalism. Superlativele la adresa lui Ţuţea se adună însă din toate părţile acestui continuum ideologic, pe care el l-a parcurs în timpul vieţii, pentru a-l transcende şi transfigura la sfîrşitul ei, aşa cum reiese clar din ultimele interviuri. În septembrie 1991, la Spitalul Christiana, nu ştiam că-l vedeam pentru ultima oară: a doua zi plecam, trecînd printre minerii din Piaţa Victoriei, de la aeroportul Otopeni spre Anglia, unde mergeam la studii, urmîndu-i sfatul. S-a ridicat de pe patul de spital să mă îmbrăţişeze, spunîndu-mi atunci, între altele, că nu ne vom mai vedea aici. A avut dreptate: în luna decembrie a aceluiaşi an, i-am scris necrologul în The Independent şi The Guardian; şi i-am urat "veşnica pomenire“, într-un medalion difuzat de Secţia Română de la Radio BBC din Londra.

A urmat un drum lung.

Cumva peste puterile mele, credeam, m-am angajat apoi să-mi petrec şapte ani focalizat pe Ţuţea şi generaţia lui, pentru a termina la Oxford un doctorat în psihologia religiei (sau, mai degrabă, în psihiatria istoriei). După alţi trei ani, îmi publicam cercetarea într-un volum, Petre Ţuţea: Between Sacrifice and Suicide (Ashgate, 2004).

În intra-viul revăzut aici, îl numesc "apologet creştin", contrariindu-i, poate, pe filozofi. Cum să-l reduci însă la "filozofia nuanţelor" pe un gînditor teologal şi mărturisitor creştin, care folosea interviul televizat pentru a-l ruga pe prietenul său, Emil Cioran, să se "deparaziteze de filozofie" şi care, în cerc restrîns, într-o formulare de o retorică deliberat grotescă, susţinea, cu demonstrativă erudiţie, că "filozofii onanizează în jurul Universului"? "Întîlnirea cu Petre Ţuţea este un noroc" Ţuţea ştia, cînd mi-a citit şpaltul, că, în această primă propoziţie a intra-viului, parafrazam un rînd dintr-o scrisoare, rămasă pînă azi inedită, pe care Emil Cioran o trimisese à son ami lointain. Ca martor, scrib şi mărturisitor al "intra-viului din sala de operaţie", continuă să mă frapeze felul în care legenda lui Ţuţea s-a clădit, în parte, pe seama celor care, cu puţine excepţii, i-au decontextualizat personalitatea, gîndirea paradoxală, memoria fotografică şi geniul formulării aforistice, de nuanţă schopenhaueriană (dacă geniul îi poate învăţa pe alţii ceea ce n-a învăţat de la nimeni) şi filocalică (Părintele Stăniloae sugera că Ţuţea este rodul acestei spiritualităţi).

Senzaţia de spontaneitate era de necrezut pentru auditoriul lui Ţuţea. Onest şi integru, Maestrul recunoştea însă mereu că nu poate fi "inteligent la comandă". De aceea, nu-i plăcea să dea interviuri şi, chiar dacă se lăsa antrenat în dialog, făcea apoi completări sau erate verbale, pentru a corecta greşelile strecurate în transcrierile jurnaliştilor grăbiţi. Mi-a mărturisit-o de mai multe ori: reflectase cumva, fără exagerare, la majoritatea problemelor şi întrebărilor puse de interlocutori şi, datorită concentrării temeinice şi memoriei prodigioase, avea răspunsurile pregătite, ca un actor care-şi făcuse, din rol, o a doua natură. Ţuţea folosea dezinvolt concluziile la care ajunsese, după zeci de ani de studiu disciplinat, în închisoarea politică sau în sălile bibliotecilor, unde miniştrii cărora le fusese subaltern îi îngăduiseră să studieze regulat, în timpul serviciului, intrînd în cărţi, o spune chiar el, "ca leul într-o cireadă". Mintea îi lucra încontinuu, iar el repeta neîncetat, ca pe rugăciunea inimii, adevărul fundamental la care ajunsese, fie el ilustrat de fragmentele biblice, teologice, filozofice, artistice, pe care le cita ca din senin şi le asocia cu o rigoare auto-impusă, creîndu-ţi impresia că ai în faţa ochilor un spectacol extemporaneu magic.

Unele din aforismele lui Ţuţea, notate în timpul intervenţiei chirurgicale, sînt deja folosite la modul paremiologic în România; ca multe din vocabulele eminesciene, ele au devenit parte din limbajul comun, sau din fondul general de citate, anecdote, vorbe de duh folosite în predici, dicţionare, ziare. Mi se pare însă esenţial să reiterăm situaţia-limită, de viaţă sau moarte, în care Maestrul, aflat în faţa riscului chirurgical şi al vîrstei înaintate, propovăduia aceste locuri comune pentru el, ca pe un crez care-i dădea identitate spirituală şi sens eshatologic.

Recitind intra-viul, sînt cuprins de aceeaşi, de altă, în-altă stare revelatorie, trăită plenar acum douăzeci de ani, ca martor la un spectacol / miracol, pe care numai privilegiaţii prezenţi atunci, în sala de operaţie, l-ar mai putea mărturisi. Aşa ceva nu a fost şi, probabil, nu putea să fie filmat, dintr-un comandament al Providenţei: filmul intra-viului ar fi avut, cred, puterea doxologică de a converti necredincioşii, cum s-a întîmplat cu un ofiţer de Securitate, trezit la Creştinism în timp ce transcria benzile înregistrate de microfoanele plantate în garsoniera lui Ţuţea. De aceea, sper, acest intra-viu cu Preludiu este acum altceva, un alt-cum-va.

Intra-viu pe masa de operaţie

Versiune revăzută a textului publicat iniţial în revista Viaţa Medicală nr. 13, din 6 Aprilie 1990.

Întîlnirea cu Petre Ţuţea este un noroc. Ea face posibil ca un tînăr să nu se neliniştească nici de vîrstă, nici de mărginirea sa ca om. Pînă în decembrie 1989, o asemenea întîlnire îţi întărea credinţa şi luciditatea, demonstrînd că, în România, dictatura n-a fost o supapă de siguranţă a ordinei, ca la romani, ci o cumplită tiranie. După decembrie 1989, întîlnirea aceasta s-a dovedit, încă o dată, premonitorie. Fiindcă – pentru cei care s-au întîlnit, în absolut, cu profesorul din Şipotul Fîntînilor nr. 4 – mulţimea dezlănţuită şi personalizată în lupta împotriva comunismului continuă să fie însufleţită de acelaşi duh, care-l făcea pe Petre Ţuţea să afirme, în beciurile Securităţii, că poporul român este unul ales, iar o dovadă a dumnezeieştii iubiri pentru el este chiar teribila încercare la care-l supune, ca nicăieri, bolşevismul.

Întrebîndu-l data naşterii, Petre Ţuţea mi-a replicat: „M-am născut într-una din zilele care-au trecut“. Nu-şi contestă rătăcirile, ca orice om neliniştit de Judecata din Urmă. Îi place să repete formularea lui Goethe asupra eternităţii, considerînd-o „prezent pur“. Data cu pricina, 6 octombrie 1902, am aflat-o abia într-o situaţie-limită, acum o lună, cînd redeveneam ad hoc, fără voie, medic de salon, pentru a-i face anamneza în Foaia de Observaţie, la internarea în Clinica de Chirurgie a Spitalului de Urgenţă din Bucureşti, unde a şi fost operat, fără întîrziere, pentru o eventraţie abdominală. Încă o dată, căpăta identitate civilă, concretă, aproape neverosimilă, puterea duhului ce-l stăpîneşte pe acest om, dincolo de conceptele trăite şi asumate de el printr-o experienţă mistică, sfioasă şi, cel mai adesea, fără martori.

Petre Ţuţea nu se consideră nici pe departe un sfînt, dar intrarea în raza lui de iubire te pregăteşte pentru împărtăşanie. Presimiţi acolo un punct de acumulare a căinţei – prag de mîntuire –, dar şi a bucuriei mîndre, ce-l scoate din imperiul gîndirii asimptotice. Atunci, în spital, am regretat cel mai mult lipsa unui aparat de filmat, pentru a păstra, oricît de imperfect reflectată, preajma de har a omului acestuia care, după rahianestezie, îi diseca de nuanţe pe Kant ori Cioran, în timp ce măruntaiele lui erau, la rîndu-le, disecate. Pe măsură ce rostea maxime, cita din memorie şi intona psalmi – aşezat pe orizontala mesei de operaţie, ca un astronaut într-o navă cosmică de unde se transmit tele-mesaje Pămîntenilor –, chipurile celor din jur, de la infirmieră la chirurgii ce nu-l cunoşteau, iradiau uimire născătoare de credinţă. Oricîtă teamă îmi fusese pentru viaţa celui, totuşi, de optzeci şi şapte de ani, în clipele acelea părea cu neputinţă să te mai gîndeşti la sfîrşit. Pe măsură ce bisturiul îşi scria opera în carnea tocită de nemîngîiere, creionul meu încrusta pe hîrtie cuvinte rupte din crezul apologetului creştin de pe masă...

...Durerea? E singura latură păgînă a sufletului meu. Mă las tăiat, fiindcă n-am suportat durerea, calea regală a mîntuirii sufletului...

...Puritatea morală excesivă reprezintă cel mai mare duşman al religiei, pentru că religia nu se bazează atît pe morală, cît pe adoraţia lui Dumnezeu...

...Din fericire, Cioran s-a deparazitat de filozofie. Filozofia omului autonom nu conţine nici un adevăr. Din punctul de vedere al adevărului, între un filozof religios şi o babă credincioasă, eu pun înainte bătrîna, care este străbătută de divinitate, în vreme ce filozoful o speculează...

...Umanismul modern apare sub forma antropocentrismului Renaşterii care, în excesele lui, îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu omul...

...Socrate nu a dialogat cu interlocutorii. Interlocutorii nu erau pentru el text, ci pretext. El a monologat perpetuu, sub aparenţa unui dialog, ajungînd, prin acest tip de demonstraţie, la concluzii ale căror premise erau prestabilite...

...Vlad Ţepeş a încercat, prin exces temperamental, să mute morala reală la nivel cotidian. Dormeai cu aurul la picioare şi nu-l lua nimeni...

...Papini l-a definit pe Don Quijote prin sfînta nebunie a idealului. Cînd gîndea sub semnul acestuia, cavalerul putea să îmbrace haina unui consilier aulic. Dar rătăcea în perceperea lumii imediate...

...Îmi plac poziţiile afirmative ale existenţei. Dacă există Dumnezeu, există tot. Dogmele sînt situarea spiritului în imperiul certitudinii...

...Eminescu? Sumă lirică de voievozi!...

...Un viciu fizic nu poate fi acoperit nici măcar de geniu. Leopardi era cocoşat şi bolnav. De aici, pesimismul lui...

...Lucrez de zor să dau conţinut legendei mele. Nu sînt orgolios, dar nici nu vreau să circul ca impostor. Dimensiunea morală a intelectului o dă cuviinţa, obligatorie pentru oricare muritor. Neamul meu este mai durabil decît mine...

...Kant aspiră la adevăr. Pentru el, nu există adevărul unic, adică Realul transcendent in esenţă. Eu cred că nu există decît un singur adevăr: Dumnezeu! Mai multe aşa-zise adevăruri, afirmate de logica polivalentă, sînt, în realitate, foloase multiforme. Dacă, din lumea vizibilă şi cea invizibilă, pomenite Corintenilor de apostolul Pavel, lipsesc divinitatea şi nemurirea, atunci omul se mişcă venind de nicăieri spre nicăieri şi este un animal damnat...

...Nae Ionescu numea sublim criticismul. Dar, a vorbi despre sublim, la Kant, este cum ai juca sîrba la o înmormîntare. Critica pune vitriol pe trandafiri...

...Dogma este un mister revelat. Nemţii o numesc Zwangsidee, "ideea constrîngerii". Eu privesc libertatea dogmatic, ca avînd două sedii: unul aici, în templul creştin, unde Treimea îl invăluie, prin liturghie, pe teolog, care nu e mistagog; iar celălalt sediu se află dincolo, unde libertatea este absolută... ...Explicaţia a murit odată cu apariţia întrebării în istoria lumii, după ce dracul a convins-o pe Eva să facă păcatul originar, luîndu-l părtaş pe Adam. Aşa începe istoria universală a omului, văzută biblic. De-atunci, omul se mişcă între aproximaţii şi invarianţe formale, acest joc util încetînd prin actul rătăcirii. Întrebarea sau problema este umbra omului căzut in istorie, nefericit că a pierdut Paradisul...

...Prin Brâncuşi, noi, românii, am realizat un fapt fără precedent în istorie: avem primul ţăran decadent...

...Cu toate că logica reprezintă o limită a omului autonom, ea nu poate fi, vorbind de logica simbolică, nici justă, nici injustă, ci doar comodă mintal, cum a gîndit matematica Poincaré... .

..Cînd, în închisoarea Aiud, am vorbit despre Platon şi despre Hristos, am spus că Platon, cel mai mare gînditor european, este un modest precursor al lui Hristos şi că tot ce a fost înaintea Mîntuitorului, sub raportul adevărului, reprezintă doar preistorie. Şi am mai declarat acolo, în faţa Colonelului Crăciun: fraţilor, dacă murim în lanţuri şi-n haine vărgate, nu noi facem cinste poporului român dîndu-ne viaţa pentru el, ci poporul român ne oferă onoarea de a muri pentru el...

...Creştinismul a apărut în istorie, dar este etern. A coborît eternitatea în timp şi în spaţiu. Deşi istoric, liberalismul este o constantă a istoriei universale. Nu se poate merge dincolo de liberalism, fiindcă aceasta ar însemna fie colectivism sterilizant al personalităţii umane, fie haosul anarhiei finale...

...Acum, la Moscova, comunismul este pus pe masa de operaţie, dar ciudăţenia constă în faptul că Gorbaciov a optat pentru socialism, vrînd să-l corecteze pe Lenin, autorul dezastrului. Deci, spre a ajunge tot la dezastru: social-democraţia este laptele bătut al comunismului...

Postludiu De pe masa concretei lui operaţii, Petre Ţuţea a fost transportat într-un salon, unde spiritul lui s-a odihnit. Au fost bolnavi şi medici care i-au regretat plecarea de la colocviile sui generis. Au fost convalescenţi ce şi-ar fi prelungit internarea, doar spre a-l audia mai mult. Maestru inspirat al mărturisirii de credinţă şi al oralităţii solemne – respectat în anii războiului, la Moscova şi Berlin, temut de Ceauşeşti în chiar domiciliul forţat –, Ţuţea străbate demn sfîrşitul de mileniu, ca un propovăduitor al speranţei, convins că "poporul român reprezintă una din minunile lui Dumnezeu, în marşul lui glorios pe Pămînt".

Petre Ţuţea este relief în blazonul nostru, al celor ce-l iubim. Iar interviul pe viu – literalmente, intra-viul – solicitat cîndva, printr-un joc de cuvinte, se dovedeşte, azi, terminologic, mai potrivit ca oricînd: fie şi doar pentru a oglindi stîngaci, într-o lumină palidă, o parte din aura anamnezei liturgice, pe care ne-a oferit-o, pe masa de operaţie, cel ce întruchipează tipul socratic de apostol român.

Oxford, 20 ianuarie 2010.