O încercare de descriere a operei lui Ţuţea

"Filozofia nu este totalitatea anumitor cunoştinţe, ci vigilenţa care nu ne lasă să uităm sursa tuturor formelor de cunoaştere" (Maurice Merelau-Ponty, Semne)

Petre Ţuţea este un gânditor profund, cu o concepţie filozofică foarte consistentă. Despre el s-a scris destul de mult, însă nu a fost înţeles aşa cum se cuvine. Cărţile şi eseurile sale presupun un efort de concentrare şi cuprindere, cum este întotdeauna cazul în filozofie. Totodată, în textele lui Ţuţea remarcăm o tensiune neobişnuită a gândirii, care se manifestă prin invocaţie şi substantivare - dar şi formulări de o frumuseţe stilistică fermecătoare. Comentatorii care îi reproşează "incoerenţa" ori lipsa de "inspiraţie" sau de "valoare" pur şi simplu nu înţeleg metoda şi rostul filozofiei.

De fapt nu există o singură filozofie, aşa cum dragostea este multiplă şi individuală, deşi scopul poate fi acelaşi. Creatorii de sisteme sunt ca îndrăgostiţii care intenţionează să cucerească iubita cu cadouri scumpe. Desigur, pe moment orice cadou poate face impresie, însă cu timpul se învecheşte. Singura "metodă", de viaţă este să fim tot timpul disponibili celor iubiţi, şi în felul acesta să ne apropiem de firea lor. Scopul filozofiei este deci cunoaşterea realităţii prin gândire, iar metoda este participarea.

Deşi n-a fost vreodată nici maestru nici învăţăcel, Petre Ţuţea nu a apărut în vid şi nu a lăsat un gol în urmă. El a avut prieteni şi interlocutori pe măsură, iar aceştia l-au înţeles şi l-au apreciat. În primul rând, Nae Ionescu. În generaţia lui trebuie să-i menţionăm pe Emil Cioran, Petre Pandrea şi Oscar Lemnaru. La Aiud l-a cunoscut pe Marcel Petrişor, care după eliberare s-a afirmat ca eseist şi scriitor şi i-a rămas mereu aproape. Unul dintre prietenii mai tineri l-a caracterizat în felul următor:

«Ceea ce particularizează gîndirea lui Petre Ţuţea este în primul rînd stilul de o probitate exemplară. Preocuparea determinării “gîndului ca gînd”, cum ar spune Heidegger, este pentru filozoful român o sursă de avans în substanţa lucrurilor. El nu este un căutător, pentru că nu ajungi nicăieri prin căutare, nici un observator, pentru că ochiul, chiar pus în slujba minţii celei mai strălucite, este sursă de eroare. Adevărul este un dat, însă raţiunea determină conţinutul său în jocul de ipoteze pe care-l propun diferitele stiluri de gîndire şi sistemele, discriminează adică termenii cei mai proprii  în care putem înţelege lumea. De aici decurge stilul substantival, atît de fascinant în scrisul lui Petre Ţuţea, care a dat bătaie de cap unor comentatori superficiali şi lipsiţi de instrucţie filozofică. Registre de cuvinte definitorii, pagini întregi fără predicaţie, un întreg spectacol de stringenţă a gîndirii, care culmineaza într-o viziune optimistă asupra omului.» (Aurel-Dragoş Munteanu, Un filozof al nuanţelor [< legătură ], articol publicat în revista Luceafărul, 1982)

De aceea Petre Ţuţea este un filozof prin excelenţă. O privire de ansamblu asupra operei scrise revelează o încercare de contemplare a istoriei şi poziţiei omului în univers. Liniile majore ale viziunii sale se întâlnesc în toate proiectele, care au culminat cu Omul - Tratat de antropologie creştină.   În primul rănd, Teatrul seminar prezentat în Prolog şi apoi în Stilurile teatrului seminar a fost dezvoltat în piesa Întâmplări Obişnuite (1968) şi dialogurile Bios şi Eros. Acestea evidenţiază, printre altele, preocuparea sa cu literatura de avangardă (de exemplu, poezia lui Marin Sorescu). Manifestul intitulat Filozofia nuanţelor (1969) examinează relaţiile dintre filozofie, ştiinţă şi artă pe fondul istoriei universale. În perioada imediat următoare, Ţuţea scrie căteva portrete scurte, apoi un eseu-dialog despre omul european şi cultura europeană, intitulat Aurel-Dragoş Munteanu (1972). Acelaşi tip de preocupare a continuat în manuscrisul Prometeu şi continuarea sa (1975-77), o descriere a culturilor antice şi moderne.

În jurul anului 1980, Ţuţea definitivează modul de gândire "teologal", odată cu completarea manuscrisului Reflecţii religioase asupra cunoaşterii, în care este vorba de filozofia lui Platon. În aceeaşi perioadă a fost scris şi portretul-eseu despre cunoscutul savant Mircea Eliade . La începutul anilor '80 elaborează proiectul tratatului de antropologie creştină, din care a finalizat două cărţi, Problemele şi Sistemele, cu mai multe variante introductive, şi a început numai prima parte din Stilurile şi din Dogmele. Acest proiect important, care cuprindea şi o carte intitulată Ştinţele, l-a preocupat până la sfărşitul vieţii. Tratatul este construit în jurul celor trei întrebări fundamentale ale filozofiei, după Kant: "Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce pot spera?" Marele filozof german adaugă a patra, din care - aşa cum subliniază Ţuţea, se deduc celelalte trei: "Ce este omul?" (v. Immanuel Kant, Logik, ein Handbuch zu Vorlesungen, zusammengestellt von Jäsche). Arhitectonica operei lui Platon, Kant şi Ţuţea este concepută organic, având ca model sufletul omenesc şi dimensiunile sale raţionale, moral-spirituale şi emoţionale, aşa cum se reflectă în toate domeniile culturii: arta, ştiinţa, politica, religia şi filozofia. Un om întreg trebuie să considere tot ceea ce este esenţial-uman, iar un filozof creştin cum este Ţuţea nu poate ignora prezenţa divină în istorie.

Nu ne-am propus să enumerăm aici toate textele pe care le veţi găsi în meniurile din stânga (Opera > Ediţii , Opera > Cărţi , etc.). Vom încerca să oferim, în timp, câteva citate reprezentative din toate portretele, eseurile, dialogurile şi cărţile pe care le cunoaştem, şi o mică parte din activitatea publicistică în perioada interbelică, deşi este mai puţin semnificativă din punct de vedere filozofic. Apoi, câteva fragmente din cunoscutele interviuri. Materialele documentare şi ilustrative se găsesc în Arhivă, iar eseurile şi comentariile despre filozofia lui Petre Ţuţea vor fi adăugate treptat în secţiunea de Referinţe şi la Legături (Links) . De asemenea, am început un Glosar de termeni, în care insistăm asupra stilului practicat de marele filozof şi ne străduim să clarificăm numeroasele neînţelegeri şi confuzii ale comentatorilor şi criticilor, după cum este cazul.