Din portretul Dr. Petre Vancea (1902-1986), om de ştiinţă, medic oftalmolog, membru corespondent al Academiei Române, cu care Ţuţea a fost prieten şi coleg la Universitatea din Cluj. Textul a fost publicat la începutul anilor '70 în revista clujeană Tribuna.

Este firesc ca medicina să fie stăpînită de o concepţie pragmatică, fiindcă în acest domeniu al activităţii umane, se pun aceste probleme permanente legate de viaţa omului: neputinţa, boala, îmbătrânirea şi moartea. Dacă o ştiinţă pură poate mulţumi inteligenţa speculativă prin jocul ei de ipoteze, medicina ca artă este definită prin rezultate. Cu ce consolezi un bolnav de cancer dacă îi expui toate ipotezele de lucru emise în oncologie, cînd el se topeşte încet, sub privirile medicului curant?

În ceea ce priveşte cercetarea multi- şi inter-disciplinară, ea există şi în alte discipline ale minţii omeneşti. În aceste discipline se fixează metodologic obiectul fiecăreia, iar celelalte, care concurează la obţinerea rezultatelor, se definesc ca discipline auxiliare. În medicină însă, toate disciplinele formează substanţa cercetărilor ei, fiecare dintre ele având un rol important. Poziţia omului integral în natură defineşte structura gândirii medicale, umanistă prin natura ei. Cercetările multi- şi interdisciplinare pun problema organizării unei facultăţi de medicină moderne în care să se cuprindă toate disciplinele necesare conservării şi desăvîrşirii vieţii umane şi fixării poziţiei omului în cosmos. Numai câteva probleme care aparţin sistematicii medicale şi structurii învăţămîntului medical universitar ne arată câte dificultăţi trebuie să învingă un organizator al acestuia. De pildă, matematizarea şi fizicalizarea şi limitele lor impuse de fenomenele biologice. Heisenberg susţinerea rezultatele cercetărilor în fizică nu au o aplicaţie automată în biologie. Relaţia dintre viu şi cantitativ ne aminteşte de distincţia făcută de Othmar Spann între ştiinţa vie şi ştiinţa moartă, ştiinţa vie nu s-a realizat, iar ştiinţa moartă nu poate fi înlăturată. Aşa cum nu s-a putut şterge graniţa dintre mecanism şi organism. Un joc perpetuu combinator al raţiunii şi intuiţiei. Este greu de formulat o experienţă pură în care s-ar putea întâlni mecanicul şi organicul.

Mai înainte de a încheia, consemnez încă cîteva trăsături spirituale ale profesorului Petre Vancea.

Medicul nu trebuie să aibă nici o prejudecată terapeutică, fiindcă în medicină este vorba de sănătatea şi fericirea concretă a omului. Conştiinţa lui teoretică, tehnică şi practică trebuie să fie deschisă faţă de orice sugestie, ipoteză sau experienţă. El nu trebuie să se situeze în zona negaţiei. Şi cercetătorul medical poate practica un scepticism moderat, legat de natura faptelor cercetate şi deci şi conştiinţa lui este stăpînită de acea îndoială metodică carteziană, care-1 fereşte de dogmatism şi de absolutizare. El nu poate ancora însă într-un scepticism extrem. Medicul modern nu trebuie să fie blocat de ştiinţa modernă. El trebuie să se mişte de la elementele medicinei psihologice pînă la magie. Conştiinţa morală trebuie să-l ferească de şarlatanism. Deviza lui să fie cea faustică : "Iubesc pe acela are doreşte imposibilul".

În centrul eticii muncii stă ideea datoriei, care nu implică nici o răsplată, mai ales la omul excepţional, în conştiinţa acestuia idealul înlocuind interesul. Omul excepţional curăţă ziua de înclinări naturale şi de dezgust, de aceşti paraziţi sufleteşti care stînjenesc omul comun, lacom, obosit sau infrînt. Acestui om excepţional îi şade bine ca viaţa lui să se împletească din biruinţe şi înfrîngeri. Se pare că acesta este conţinutul gloriei. Recompensele nu trebuie să fie roadele dorinţei de a le obţine, ci consecinţa firească a faptelor. S-a spus că portretele oamenilor străluciţi se întocmesc prin faptele lor.

Titlurile, funcţiile şi distincţiile profesorului Patra Vancea sînt roade ale muncii lui.

Înşir cîteva : Doctor şi docent el Facultăţii de Medicină din Cluj, profesor al Facultăţilor de Medicină din Iaşi şi Bucureşti, ca şef al catedrei de Oftalmologie, membru corespondent al Academiei Române, membru al Academiei germane a oamenilor de ştiinţă "Leopoldina", membru permanent în Consiliul societăţii Europene de Oftalmologie, Vicepreşedinte al Societăţii Internaţionale de Ergoftalmologie, membru titular al societăţii de Oftalmologie din Franţa, R.F. a Germaniei, R.D. a Germaniei, Spania şi din multe alte asociaţii internaţionale cu caracter profesional (trachomul, strabismul, cecitatea, oftalmologie experimentală, neurooftalmologia, genetica oculară, etc.).

Cele înşirate mai sus au un caracter rezumativ, prin ele nefiind epuizată activitatea ştiinţifică şi culturală a profesorului Vancea, atît pe plan intern cît şi pe plan internaţional. Ţin să subliniez că niciodată el n-a fost copleşit de amărăciuni, fiindcă a ştiut că în lumea amăgirilor există şi dezamăgiri. Profesorul Vancea ştie că ordinea ideală este greu de atins şi că hazardul permite triumful impostorului nociv, care se furişează în lumea nesigură a valorilor, ca şarpele în răzor, cum spune Dante despre soartă. Binele şi răul, aceste paradoxuri ale ordinii universale sînt prezente şi eficace în conştiinţa morală a oamenilor excepţionali şi a celor cumsecade, care nu sînt înclinaţi sau nu îndrăznesc să se situeze dincolo de bine şi de rău, chiar dacă această situare ar fi motivată de ideal. În cele de mai sus, am încercat să schiţez viaţa unui om de ştiinţă român.

Petre Ţuţea