Normă, Nuanţă...

Normă

O prescripţie general-valabilă; Lege.

Nuanţă

Caracteristică subtilă, greu observabilă; varietate de manifestare (DEX ). Aspect particular al unei esenţe (care se dezvăluie în experienţă).

Asa cum menţionează şi Ţuţea, termenul este intâlnit la Montaigne, Essais, 1595 ca "m u a n c e" (mutaţie). Ţuţea îl adoptă prin Georg Simmel, un filozof neokantian atipic, care scrie la începutul secolului XX despre "Schattierungen" (umbre) şi necesitatea de a extinde numărul şi genul categoriilor kantiene. În volumul I din Trilogia Valorilor Blaga are un capitol relevant despre gândirea în nuanţe, pe care o atribuie lui Bergson. (Lucian Blaga, Ştiinţă şi creaţie, "Fizica senzaţiei"). 

ex.:
...nuanţa poate să fie esenţială şi poate să nu fie, reducându-se la expresia unui joc cromatic.” Petre Ţuţea, Aurel-Dragoş Munteanu

"Mai există însă un termen care trebuie lămurit: nuanţa. Simmel a pus problema nuanţelor şi a rostului lor de amplificator al gîndirii, dilatând astfel sistemul categorial al lui Kant. Categoriile kantiene şi nuanţele lui Simmel pot fi considerate forme istorice care ascund predeterminarea din primordii a gândirii, aceasta însă nici crescând nici scăzând. Este viziunea creaţionistă a omului, a cărui istorie profană ni-l arată ca «animal raţional, muritor» (Sf. Augustin), întrebător la nesfîrşit. Este viziunea creaţiei unice, cum a gîndit-o şi Leibniz. Aşadar, «istoria trebuie privită ca rătăcire», cum o vede şi Heidegger, şi căutare nesfirşită a adevărului şi o sete a omului de perfecţiune, el apărînd constant perfectibil, spre perfecţiune mişcîndu-se asimptotic ca şi spre Adevărul Absolut. Eu cred că nuanţele trebuie gândite heraclitic, şi în acest sens, undele din fluviul lui curg neamplificator. (Petre Ţuţea, Omul , Editura Timpul, 2003, p. 55)