O data cu "Hermeneutica facticitatii", ultimul dintre "primele cursuri" de la Freiburg, gandirea heideggeriana isi gaseste deviza. La capatul acestui prim segment de drum, titlul exprima in chip limpede doua lucruri. Mai intai, faptul ca "viata" trebuie abordata la nivel „factic", adica nicidecum ca o idee pura rupta de temporalitatea ei istorica si smulsa din lumea care ii este constitutiva. Viata se desfasoara in imediatul unei situari istorice in lume, iar acest nivel poarta la Heidegger numele de "facticitate". Ca atare, insa, facticitatea nu poate fi abordata decat de pe pozitiile facticitatii insesi, astfel incat orice efort de intelegere a ei sa aiba sensul unei intelegeri de sine. Din aceasta cauza, cercetarea facticitatii nu isi descopera obiectul, ci il are deja, si se misca astfel mereu in perimetrul unei intelegeri de sine istorice care o precede si care nu cere decat sa fie "interpretata". Si astfel ajungem la cea de-a doua sugestie a titlului: ca viata nu poate fi abordata decat printr-o "hermeneutica". Conceputa riguros, ideea unei "hermeneutici a facticitatii" exprima transant termenii in care Heidegger intelege, inaintea plecarii sale la Marburg, sa se plaseze la antipodul oricarei "fenomenologii pure a constiintei".

 

 

"Oricum ar fi definit, conceptul de transcendenta pare sa conduca inevitabil la paradox. Caci, daca transcendentul ar fi cunoscut si deci afirmat, fie si numai in calitate de transcendent, transcendenta sa ar fi negata, iar ceea ce parea transcendent s-ar dovedi a nu mai fi astfel in realitate. Dupa cum, daca, pentru a pastra neatinsa transcendenta, am renunta sa mai afirmam ceva despre transcendent, transcendenta insasi ar inceta sa mai poata fi exprimata si recunoscuta ca atare.
Interesata nu doar istoric, ci si filozofic de gandirea Antichitatii grecesti, lucrarea de fata pleaca, asadar, de la o nedumerire fireasca pentru cineva care nu vrea doar sa inregistreze, ci si sa inteleaga, ori chiar sa justifice - chiar daca nu apologetic, ci hermeneutic - filozofiile trecutului. Intr-adevar, cum se face ca ganditori importanti, precum Aristotel sau Plotin, nu au sesizat impasul paradoxal al transcendentei despre care am vorbit mai sus, ci, dimpotriva, au cautat sa elaboreze doctrine si teorii intemeiate, intr-un fel sau altul, pe ideea transcendentei? Sa fie oare vorba de o eroare fatala, si totusi banala, de o prejudecata profunda, dar inconstienta, sau pur si simplu de neglijenta ori sofistica?" (Gabriel Chindea)