OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Plecind de la modelul socratic

Traim o epoca in care filozofia iese din conditia precar solemna in care o confisca Universitatea, favorizind habitudini intre ritual si manie, facind din ginditor o speta cu statut orgolios si vulnerabil, buna sa smulga contemporanilor admiratia, dar si o anume ingaduinta protectoare. Cind incep sa apara, la Paris, cafenele cu program filozofic – care nu-s locuri de trancaneala usurateca gen Café du Commerce, unde sa se ilustreze verbigeratia caricaturala a vreunui nou Monsieur Homais –, cind nevoia dezbaterii accesibile, juvenile, incolteste in forme sortite unui viitor cordial, nu-i de mirare ca figura fizica a ginditorului intra, ea insasi, sub incidenta unui interes mai direct, a unei considerari autonome, altfel decit conventionala. Dupa atitea efigii prezumate, respectuos ipotetice, de care avusesera parte, veacuri intregi, Pythagora si Platon, Chrysip, Epicur sau Diogene, le-a venit si lor vremea, filozofilor, sa nu-si refuze adevarul portretistic.

Antichitatea greaca il tinea in carantina, la zenitul clasicismului atenian, cutare sculptor, Demetrios din Alopeke, se vedea certat, in texte ale vremii, pentru ca isi portretiza prea asemanator modelele, cu o prea insistenta aplicatie. Corectiv la o atare ispita, realismul Greciei isi impunea cenzuri care sa nu-l aserveasca particularului; chiar daca mai tirziu, in epoca hellenistica, aceasta cumpana in economia caracterizarii n-a mai functionat cu aceeasi rigoare.
Raportabil la modelul socratic – asa l-a numit un comentator, Ultimul Socrate –, Petre Tutea, caruia o ceremonie emotionanta i-a inaugurat de curind portretul, intr-un spatiu fericit al urbei noastre, nu se considera totusi un personaj pitoresc. Familiaritatii indiscrete care le dadea ghies citorva tineri, gata sa-l abordeze cu o nerabdare dezinvolta, el i-a raspuns declarind ca este o fiinta grava, un om solemn.


Marc-Aureliu si colegii sai filozofi

A sti mai multe despre conditia filozofului de ieri, si de totdeauna, implica altceva decit o destinsa relativitate. Daca istoricii ne spun astazi, de pilda, cu precizie, ce le rezerva imparatul Marc-Aureliu colegilor sai filozofi, la Atena, catedre distincte pentru cele patru orientari fundamentale – platonism, aristotelism, stoicism, epicureism – si ce salariu lesne de pizmuit le revenea titularilor – 60.000 sesterti anual, cind un ostas al legiunilor n-atingea decit 1200 –, lucrul poate explica sarcasmul otravit al unor comentarii contemporane – un apologist crestin, Tatian, pretindea ca nici macar barba nu le era lasata sa creasca gratis. Insa raspunderea ginditorului fata de epoca lui nu se reduce la asemenea pragmatice conivente. Si cine ar fi fost mai bine plasat sa vorbeasca despre independenta cugetarii, decit un om ca Petre Tutea, care indurase timp de 13 ani inchisorile dictaturii comuniste si regimul lor de implacabila, inumana uzura?

Monumentul de acum, pe care Bucurestiul i l-a rostuit intr-un loc plin de amenitate, linga biserica Popa Soare, vine sa exprime recunostinta noastra fata de neinduplecarea intru dreptate, proprie omului si ginditorului Petre Tutea. Dar spune totodata viteaza incredere pe care el a stiut s-o poarte, peste toate incercarile, unui destin care era al sau, al salvarii sale, dar si, mai ales, al neamului din care se tragea. Se va simti bine aici, intr-un cartier din vechiul Bucuresti, nu departe de Mintuleasa evocata de Mircea Eliade, unul din marii sai companioni de gind si generatie, intr-un spatiu caruia ii adulmeci fara efort savoarea autentica.

Pus la dispozitie prin bunavointa edililor din sectorul II si a parohului de la aceasta biserica, parintele Nicolae Vladu, locul unde s-a instalat bronzul lui Tutea si intreaga lucrare pe care ei au facut-o posibila pecetluiesc o legatura de suflet exemplara: intre filozoful de atitea ori napastuit si lumea romaneasca s-a mentinut o trainica, radioasa legatura. Spunea, intr-un rind, cu aerul de a profera o simpatica enormitate – „Daca galopezi doua ceasuri prin Bucuresti, nu dai de un prost“. Oras al inteligentei, astfel si-l infatisa Petre Tutea, insa nu doar al unei anume prompte vivacitati, care-i mergea la suflet omului cu un impuls nestavilit al verbului, de o spontana, eruptiva creativitate. In admiratia sa pentru aceste virtuti de vitala inteligenta, ale neamului care-l daduse pe Eminescu si pe Iorga, in puterea sa de a admira, intra o apriga tensiune responsabila. Pe Emil Cioran, care n-a incetat sa proclame, de-a lungul citorva decenii, ca Petre Tutea i-a produs, ca nici un alt contemporan, o impresie de unica fulguranta intelectuala, cel astfel laudat il prevenea, cu un humor salubru, „sa nu-l umfle“, sa nu-l expuna unui „asasinat prin admiratie“.


Vasile Gorduz, o atintire memorabila spre astre

De fapt, ecuatia personala se subordoneaza aici, necontenit, unui curaj mai aspru, caci asaza intimitatea gindirii intr-un plan major, orientat catre inaltul Domnului si al entitatii nationale de la care se revendica filozoful. E ceea ce a sesizat sculptorul Vasile Gorduz, cind a inchipuit acest bronz – din fierberea informa a materiei creste o atintire memorabila spre astre. Unui filozof de anvergura, Anaxagoras, care a fost sfatuitorul lui Pericles, obligat de doua ori la exil, din obirsia lui asiatica, din Clazomene, si apoi din Atena, cineva ii adresa, intrebator, un repros – nu si-a uitat cumva patria? Nicicum, raspundea ginditorul, si isi inalta obrazul catre cer.
Slava pamintului si aceea a cugetului, irepresibil indreptat catre tarii, catre o visare constructiva, coexista in aceasta sculptura, ce nu asculta de canoane fricoase, de criteriile vreunei previzibile corectitudini. Vasta ca inteles, sculptura lui Gorduz se acorda fundamental dimensiunii cogitative pe care o celebreaza. In acest sens a mers si intuitia celor prezenti la ceremonia din 25 mai, clerici si intelectuali numerosi, ca si invitatia la reculegere pe care ne-o adresau Sorin Dumitrescu si Fundatia sa, „Anastasia“. Dar sint, acestea, bogatii ale unei comuniuni sufletesti care, cu voia cititorilor, se cer si mai departe dezvoltate.


Intelepciunea si puterea

O nazdravana ispita ii trecea prin minte unui personaj de virsta frageda, intr-o carte de Anatole France; copilul se viseaza punindu-si cindva pe usa, gratifiant, inscriptia „martyr et saint du calendrier“. „Quelle bêtise et quel péché!“ – ce prostie si ce pacat, izbucneste maica-sa, reactionind la dulcele sacrilegiu infantil.
Nu astfel, oare, se va fi infiripat si un vis analog, altcind, dar de asemeni ambitios, tintind sa daruie sufletelor tinere accesul invidiabil la un aprig empireu, acela al filozofiei? Spre finele antichitatii, de altminteri, in secolul III, sub domnia cuplului benefic Gallienus-Salonina, filozofia urcase in calendar – se praznuia in fiecare an sarbatoarea lui Platon, la un nivel intelectual ce reunea luxurianta interpretarilor si seriosul unei devotiuni de mare tinuta. In aceeasi perioada, reprezentarile sculpturii, erudit analizate de un studios ca Bernard Andreae, faceau din filozof un insotitor care-i arata calea magistratului. Pe un sarcofagiu, la Muzeul Thermelor, intr-o procesiune consulara, filozofii il escorteaza pe noul ales; iar la Muzeul din Napoli, consulul, in costum oficial, dialogheaza cu filozoful, ca intr-o dedublare ce ar ingemana cele doua ipostaze, intelepciunea si puterea.

Proiectia ambitiilor speculative pe un asemenea firmament nu este, in rindurile de fata, o digresiune de ordin livresc. Cu o inalta calificare in drept si economie, Petre Tutea isi vedea un rol legitim de consilier al cetatii, urmind, in aceasta, idealul platonician al unei utilitati majore, ce dispenseaza lumina si isi fereste compatriotii de funeste, lamentabile rataciri. Cu o competenta fara de prejudecati si un spirit neadormit, de vie droiture, aparase in 1940 interesele politice si economice romanesti, la Moscova, intr-o delegatie condusa de ministrul Gafencu – fata de interlocutori redutabili, ca Anastas Mikoian. Menit sa fie consilier al printilor, demn sa desfasoare o activitate inalt prielnica si eficienta –, ceea ce i-a adus, insa, epoca totalitara a fost inomabilul unor lungi ani de puscarie, cu avaniile cele mai crunte, pina la bestiale exercitii de tortura.

Ca a infruntat fara a se prabusi dezonoarea si urgia, ofensiva care incerca sa-l distruga, moral si fizic, ca s-a vadit in stare sa-i uzeze, el, pe anchetatori, printr-o cerbicie nescazuta, umilindu-si temnicerii, se datora credintei care l-a sustinut miraculos in tot acest calvar; dar si unei rezistente ce venea din fibra lui profunda, din alcatuirea lui zdravana. Imi place sa-mi amintesc aici o trasatura ce-l apropie de unul din marile sale repere metafizice; cel care a inventat, pentru posteritate, scenariul Ideilor transcendente, se numea, de la botez, la fel cu bunicul sau, Aristoclès. Dar o constitutie fizica solida i-a dobindit supra-numele cu care a strabatut mileniile, Platon – dupa unii, gasit chiar de Socrate – se raporta la umerii lui largi, la o familie de sensuri, plátos, ce implica abundenta robusta; plátai sint omoplatii.


Umerii lui Tutea

Umerii lui Tutea erau facuti, si ei, sa poarte teapan, in oricite probe, o povara cinstita, de intrebari si chestiuni loial asumate. Asa se si chema primul volum din seria de antropologie pe care o pornise – Cartea intrebarilor. Ele puteau fi dure, mustratoare, sa nu uitam ca interogatiile incomode in lantul carora Socrate isi antrena interlocutorii indreptatisera asemuirea lui cu taunul care nu da pace, hartuitor, insistent, pina nu te urneste din confortul unei chietudini indolente.

Ba chiar un comentator a indraznit metafora pestelui-torpila, a carui scuturatura e inca si mai forte. Caci duritatea pe care, stim, Socrate si-o aplica lui insusi, cel dintii, avea efectul salutar al unei treziri din lenevia prejudecatilor, a notiunilor primite de-a gata; ca si din agitatia specioasa – am adauga –, echivalenta cu neantul, pe care emulul sau bucurestean o designa voios pe cit de acerb. „Aflatul in treaba la Romani“, Petre Tutea il vedea pagubitor la culme, detectabil pe scara larga, pina in sferele supreme ale executivului!
Astfel aplicat, tratamentul socratic scotea la iveala adevarul si punea in garda impotriva conventiilor care insala. Dar, bineinteles, n-am da seama de originalitatea lui Tutea, alipindu-l abuziv procedarii maïeutice. Nu numai din cauza neprevazutului care tisneste, la fiecare pas, din verva lui discursiva; ci, mai ales, o spune clar, pentru ca stiinta Ideilor, la el, nu se bizuie doar pe acest parcurs, participarea la Idei nu se efectueaza doar prin trezire maïeutica sau initiatica – prin impulsuri pina la urma exterioare, ci printr-o identificare gindita crestin, care e de natura revelatiei.

Fata de multiplicitatea intelesurilor pe care le atinge portretul lui Tutea, asa cum ni-l propune Gorduz, sa accentuam raspicat coincidenta superioara izbindita de sculptor. Purtind cu sine, ca un secret invincibil, o opera rara, de o concentrata adincime, Vasile Gorduz, care-i un portretist de talie europeana – si imi controlez bine termenii –, izbuteste sa adune in bronzul sau un intreg univers de asteptari spirituale. Dezvelindu-l privirilor, ceremonia desfasurata mai deunazi ne asocia unei descoperiri deloc accidentale. Peste episodicul festivitatii, imprejurarea ne facea apti pentru ofranda unei grave comuniuni: integram parca, acolo, unul din momentele in care Ideea, in acceptie sever platoniciana, a pogorit, cu binecuvintata pregnanta, in freamatul plenitudinii materiale.


Filozofia si dinamica uimirii

O supozitie ispititoare voia sa ne incredinteze, demult, ca filozofia isi are izvorul in uimire, in dinamica ei interogativa. Cu mijloace specializate, datoare atelierului de concepte al lui Karl Jaspers, aceea care i se declara pina tirziu discipol, chiar si atunci cind conducea ca director Divizia de Filozofie din UNESCO, Jeanne Hersch, nu se sfia sa privilegieze intr-atit uimirea, incit sa-i faca loc in titlul unei lucrari ce o reprezenta la modul elaborat, trainic si demn: L’étonnement philosophique. Une histoire de la philosophie, opul ei, care dateaza din 1981, scoate chestiunea din ghetto-ul paradoxurilor, instalind-o intr-un teritoriu scutit de ricanari si complexe.
O anume impresie de inlesnire psihologica, netematoare de meschine pedanterii, insoteste si regia uimirilor, la Petre Tutea.

Izbucnirea lor, functionind ca un jet decompresiv, il ajuta pe interlocutor sa se simta à l’aise, in circuitul angajant la care-l forteaza filozoful. Exclamatii care dezumfla onomatopeic prezumptia unor argumente, ca o flatulenta ce s-ar vedea malitios intepata, accente de veselie burlesca plesnind razant frontul falnic al imposturii – panoplia acestor dialoguri nu se impiedica de serbede preventiuni, cind isi executa adversarii.
Prin gesturi astfel explicite, unde rasuna o parada pletoric vitala, ginditorul pare a-si cauta garantii impotriva teoretizarilor steril descarnate. Petre Tutea se racordeaza institutiei filozofice nu pontifiind avantajos, ci optind pentru curajul unei disponibilitati care asuma decis cotidianul. Asta poate dispune cugetul in chip relevant, arcuindu-i veghea peste zadarnicii; din vorbareata indiscretie si suficienta, biograficul devine sens, noima care ordoneaza in adinc.


„Acolo bate geniul, in inima banalului“

O ampla colectie, Perspective critice, sub obladuirea cunoscutelor Presses Universitaires de France, permitindu-si sa dezgroape texte antifilozofice, de la Lucian din Samosata, ori sa intretina o anume cura de agila nervozitate, prin evocari ireverentioase precum un portret al lui Fontenelle prezentat drept L’ Entremetteur, gazduia recent un titlu menit sa intrige – Les philosophes: vie intime. Autorul, Pierre Riffard, raporteaza intreg versantul speculatiei, de-a lungul istoriei sale respectabile, la surprizele adesea crude ale domeniului privat, proclamind un credo transant: „Le lieu le plus authentique de la philosophie c’est l’intime“.

Cu metoda, cu inversunare statistica si ingenioasa perseverenta, catalogheaza optiunile si ticurile cotidiene ale filozofilor, „leur vécu“, experienta lor traita. „Acolo bate geniul, in inima banalului – sustine el fara sa ezite: sinceritate, energie, emotii, reverii, declicuri, preocupari“, desigur expresive, insa tainuite intre pliurile vietii personale, ajung, pentru cercetator, materie de neocolit, in aceasta optica.
Dar uneori biografia cite unui celebru ginditor recuza in mod expres exercitiul unui atare drept de ingerinta. Bergson, de pilda, care avea oroare de orice publicitate, isi impunea interdictii stricte, nu consimtea niciodata la interview-uri, stabilind peremptoriu – „Viata mea personala nu prezinta nici un interes“. In jurul lui, de altminteri, imi povestea profesorul G. Oprescu, pe zidurile locuintei sale, din anii cind prezida Comisia de Cooperare Intelectuala de la Societatea Natiunilor, nimic nu se reclama de la un gust al decorului, niste gravuri foarte oarecare se aflau in acea nuditate doar ca zalog al unei vointe de renuntare: la un filozof minuind ca putini altii un stil de activa expresivitate artistica!


Bergson, biografia departe de orice impudoare

Imun la orice ispita frivola, daca era vorba despre credintele care-i alcatuiau adevarul launtric, n-ar fi luat in desert nici unul din comandamentele meritind sa-i rezeme verticalismul. In cazul lui, daca biografia isi cere totusi revansa, o face la mod sever, departe de orice impudoare. Cind si-a dat duhul, marele profesor a iesit din scena sub semnul memorabil al indatoririi suprem implinite: „Messieurs, il est 5 heures, le cours est fini!“. Era, precisa, ora cind isi incheia cursul la Collège de France, era de asemenea punctul ineluctabil al despartirii sale de obstea ascultatorilor, de inalta exigenta pe care o implica acest soi de investitura.

Ne-am oprit asupra unui atare episod, pentru ca Bergson era un ginditor pe care Petre Tutea il punea foarte sus, in stima si chiar in argumentul sau. Impenitent asociativa, verva discursului sau nu se abandona nici ea unor simple complezente. Asculta de constringerile unui destin, peste tot ceea ce ar fi parut petrecere gratuita, spectacol febril pentru inteligenta. „Ma misc intre Dumnezeu si neamul din care fac parte“, se delimiteaza el, cu un laconism testamentar, intr-o scrisoare din 1990, catre Cioran. Pe un asemenea ax existential, pentru gindirea si efigia filozofului de la care pornisem – rascolitor infaptuita de Vasile Gorduz – glossele noastre vor continua sa se inscrie, ca intr-o magnetica gravitatie.
Stigmate si paradigme contrastante

Facusem popas printre incitatiile unei carti demitizante, al carei autor se indeletnicea sa problematizeze alegru existenta privata a filozofilor; dezvoltind, pe seama ei, un detectivism dezghetat, muscator citeodata, oricum nu lipsit de inteligenta. A-i reda pe filozofi conditiei lor concret-umane, cu stigmatele de care au avut parte, a te apleca subreptice, spre a zari fisurile din bronzul in care i-a turnat istoria, nu se soldeaza, insa, obligatoriu printr-un deficit de respectabilitate. Linga prestigiul imens al operei in memoria timpilor, ce pondere mai poate gasi cutare defect fizic, pronuntia sisiita a lui Aristot bunaoara, vocea slaba a lui Descartes, improprie unui amplu discurs neintrerupt, ori ochiul sting al lui Kant, voalat de o pata cenusie? Pentru eternitate, indiscutabil, fundatorul logicii nu poate fi decit liber de urma infamanta a bilbiielii – ca un dragon glorios care a scuturat de pe sine solzii netrebuitori ai oricarei metehne.

Mileniile vindeca, in orizontul lor geniul creste, dincolo de infirmitati si ingrate neajunsuri.
Desigur, altfel reactioneaza memoria lungii durate, cind in cale ii rasar nu asemenea omenesti anevointe, ci episoade cu o calificare inerent etica. Intra in joc atunci alte resorturi. Daca anecdoticul din biografia unor stoici – Zenon din Cittium, Cleanthe din Assos – colecteaza perplexitati tonitruante, atingerea lor descarca un efect ambiguu, intre amuzant si sinistru: Chrysip, fost campion la cursele de cai, ajuns director al Porticului stoic, expira, inecindu-se de ris, cind lanseaza sfatul, nastrusnic, de a-l servi cu vin pe un magar, care inghitea smochine! Dar nu ne pune in aceleasi hitre dispozitii aventura unui temut personaj, sfetnic, acela, de imparati si ministru, fabricind discursuri pompos interesate, care-s masinarii de convictie spre a intemeia domnia aberanta a lui Nero.

Propovaduitorul stoic de virtute si autorul de tragedii ardente – l-am numit pe Seneca – nu ne poate sterge din minte, cu tot fastul verbului sau, imaginea uneltitorului tulbure, amestecat in eliminarea de pomina a Agrippinei. Favoarea criminala a lui Nero ii harazise domenii uriase, care apartinusera altui ucis, Britannicus, printul probabil rapus de otrava, devenit obiect de evocare elegiaca la Racine. In citiva ani, inteleptul profesind apatheia stoica, atinsese una din averile incredibile ale secolului. Prin liberti interpusi, tinea o sfruntata banca de credit, captarile de mostenire si camata intrau in retetele acestei prosperitati colosale. Dupa calculele pe care le avanseaza Paul Veyne, capitalul de care dispunea filozoful, cu multele lui milioane de sesterti, ar fi putut echivala pina la o cincime din veniturile anuale ale intregului Imperiu! Seninatatea fortata la care accede finalul, cind dizgratia tiranului il constringe pe Seneca la sinucidere, estetizeaza prin moarte o existenta grav injosita.

Contrastul e mare, propriu paradigmelor categorice, intre atita vana, ambitioasa abilitate, cita cheltuise demnitarul-filozof din veacul sau antic, sacrificindu-i daruri eminente, si riscul de necontenita franchete, asimilabila cu un gest ofensiv, la care s-a expus brav personajul aici infatisat. De aceea ne-au atras accentele unei atare paranteze istorice, contemporanul nostru de inalta moralitate, Petre Tutea, se simtea purtator al unei tipologii deloc ductile, iremediabil sincera, bolovanoasa. Om de la munte – ii placea sa se desemneze, cu trimitere si la statura lui, mai degraba greoaie. Asa se arata intr-o fotografie expresiva – am reprodus-o si in Secolul 20, in numarul consacrat lui Cioran, caci ii surprinde pe amindoi, prin anii ’30, pasind pe Calea Victoriei.


Filozoful fara de cravata

Inca nu se stinsese de tot amintirea conventiei junimiste, a conferentiarului chemat sa impuna prin prestanta rigida, prin egalitate de sfinx impasibil; din tiparele faurite de acea traditie, iesisera universitari cu profil notoriu, adesea ministrabili. Nimic din distinctia scrobita pe care o vehicula acel model de secol XIX – la companionii de idei din fotografia noastra. Nu par a-si aduce aminte de vreo recuzita din „enciclopedia filozofica“ – spre a ne rosti cu termenul denumind una din materiile tratate la curs, in acea epoca, de catre P.P. Negulescu. Pentru ca istoria filozofiei nu le-a fost o cusca de reminiscente, nu-i apasa, deambulind, nici precendentul sacralizat – Empedocles, majestuos, frunte incinsa cu purpura, sandale de bronz, imnuri zeieste rasunindu-i pe buze –, nici acela de bricolaj senzational – Hippias sofistul, mindru ca isi confectioneaza singur o garnitura scandalos autarhica, inel de pecete, fiola de parfum, pieptene, mantie si tunica: artizanatul elegant, deopotriva pus la contributie si in ordinea discursului si in uzuala necesitate a obiectelor. Cei doi prieteni, insa, pe care-i reuneste fotografia noastra, inainteaza liberi de mode, de prejudecati conventionale, n-au macar in jurul gitului emblema de obedienta coercitiva a cravatei: atunci, inspre 1930, cind a eluda astfel regula vestimentara era inca semn de anarhic – cu decenii inainte ca un Jacek Kouron, campionul luptelor libertare, sa afirme ca-si injumatateste ideatia daca se stie strangulat de o cravata!


Tommaso d’Aquino si patetismul memoriei

Nu-mi repugna nicicum, nu le consider pricini de inoportuna distractie, ocaziile de a intirzia, in aceste pagini, asupra legaturilor de inteles pe care le poate ivi un instantaneu. Iata-i, asadar, pe cei doi actanti – cum i-ar designa, pretentios, o analiza de naratologie –, iata-i pe acesti protagonisti ai unui viu scenariu de idei, fertil peste anii cumpliti care aveau sa-i separe. O silueta adolescentina – Cioran, subtiratec, aproape neinsemnat; la stinga lui, Petre Tutea, matahalos, n-ar face de rusine stirpea unor inaintasi mari la trup – magnus in corpore, pinguissimus; cel foarte gros, il zugraveau explicit elevii sai pe omul care a fost sfintul Tommaso d’Aquino. Aluzia la aceasta massa impunatoare – peregrina in plus, caci principele scolasticii a strabatut pe jos, vajnic, intinse drumuri europene – se itea la o cotitura, ne aducem aminte, si intre firele intrigii dibace, mesterit conduse de Umberto Eco, in naratiunea sa Numele rozei.

Trimiteri catre un parangon ilustru precum Aquinatul obliga, bataia lor stirneste ecouri, dincolo de perimetrul similitudinilor fizice, al determinarilor cantitative. Mai mult decit o diversiune truculenta, ce ni s-ar nazari o clipa, intilnirea in planturos ne conecteaza la contiguitati altfel hotaritoare, ele ne fac semn prin grila paralelismelor. Cind este vorba despre fervoarea cogitativa, de pilda, cum ne-am retine de la un omagiu al masinariei imbatabile care era intelectul Aquinatului? Sfintul producind textele cele mai riguroase prin dictare, de obicei concomitent, unei suite de vreo 4 secretari-stenografi – performanta auctoriala ii stupefiaza pe cercetatorii de astazi. O seama de studii, mai ales americane, de la Frances Yates la Mary Carruthers, ce reconstituie Arta Memoriei in cultura antica si medievala, pina la nastere, abunda in minutioase, exacte referiri la acel spectacol de mare randament – al unui aparat memorabil astfel exersat, incit sa-si desfasoare creativ functionarea, cu ochii inchisi.

Dar marturiile biografice privindu-l pe magistru nu ignora locul pe care indoiala fierbinte, ireductibil umana, il putea inca avea intr-o atare demonstrativa eficienta. Marcind intensitatea elaborarii – cogitatio, cu termenul harazit de Evul Mediu fazei de inventie heuristica –, gesturi inlacrimate acompaniau noptile ginditorului. Scurte atipiri se lasau intrerupte de rugaciuni pe care carturarul le rostea prosternat, cu fata la sol. Intr-o zi, la Paris, i se intimpla sfintului din Aquino sa se impiedice grav, scriind despre epistolele apostolului Pavel. Un pasaj deconcertant se impotriveste indaratnic efortului sau explicativ, inlantuirii lui de argumente. Cum relateaza Bernard Gui – reluat in comentariile moderne –, situatia ii inspira un iures patetic, „isi concedie secretarii, se arunca la pamint si plinse cu lacrimi; atunci dorinta ii fu indeplinita si intregul se lumina“. O statura cit malul fringindu-se la socul unei aride contrarietati de comprehensiune, doctorul Summei teologice cazut ca un Samson al trintelor intelectuale – cu asemenea umilinte, traite mintuitor, sintem departe de reteta fara gres a unei mnemonice dexteritati, incredibil experta.


„Machina memorialis“ si prodigiile ei

A te incredinta fara demonie unui pact fabulos cu memoria, somata „sa-si deverseze tezaurele“ – ca sa citam, expressis verbis, comentariul aceluiasi biograf al lui Tommaso d’Aquino – nu-i o singularitate, apartinind doar ctitorilor de doctrina din Evul Mediu. Operatiunile unei „machina memorialis“, buna sa mobilizeze masiv, insa discriminat, utilitarist la modul sublim, ceea ce zace in depozitul stravechi al culturii, activismul lor inerent, remodelind pe dinauntru cunoasterea, nu ramin cantonate la acel prag istoric. Perpetuu, epocile au inscris un lant dinamic, al memoriei care inglobeaza lacom experienta, mereu acest nesatios apetit a cristalizat in mirabile prodigii.

Monstri ai tinerii de minte au fost, inaintea Aquinatului, maestrul sau, vestitul savant Albert cel Mare, sau navalnicul Abélard; pentru a nu-i nedreptati pe atletii heleni impusi in aceasta gimnastica spirituala, Hippias din Elis, bunaoara, capabil, chiar batrin, cind ascultase o singura data o lista de 50 de nume, sa o recite in ordinea succesiunii lor precise, si ingeniindu-se, tenace, a inventa si a preda o mnemotehnica; deschizind astfel o progresiune care-i numara si pe alti asi ai preocuparii pentru artele memoriei, de la Ramón Llull, catalanul, la Giordano Bruno si la universalul Leibniz. Iar printre detaliile de bravura ale unui astfel de palmares, merita desigur sa ne opreasca aceasta mentiune dintr-o biografie a lui Auguste Comte: „putea sa repete sute de versuri dupa o singura auditie si sa recite à rebours toate cuvintele unei pagini pe care o citise numai o data“.
Memoria ideilor, necum reductibila la vreun scrupul nomenclativ, il ratasa pe Tutea acelui tip de legitimitate suverana care n-are nevoie de binecuvintarea Universitatii pentru a-si impune evidenta. In acest regim, referinta la sisteme nu-i tributara unor norme de fidelitate profesorala, ci accepta alte vami, impetuos creative: dupa legi care imping memoria sa agite coalescent elementele si sa le restructureze semantic.

De aici, continuitatea de nerepudiat, pe care o anunta nu o data ginditorul, intre etape ce se incateneaza, la el, parca intr-o zamislire jubilanta. „Pai, Hegel e ucenicul lui Fichte – explodeaza el, intr-un interview. Si Fichte e ucenicul lui Kant. Ca Leibniz genuit Kant, Kant genuit Fichte, Fichte genuit Hegel, Hegel genuit Marx.“ Fragezimea orala, psalmodiind ticurile latinizante, mascheaza o tehnicitate avizata, proprie cunoscatorului. In tropotul lor de nume, voios succesive, asemenea rinduri exemplifica, la fel cu multe altele, efectul de societate, inalt dialogic si multiplicator, pe care-l degaja cugetarea, asa cum se exercita ea la Petre Tutea.
Suspecta, de pilda, abstractia, ca factor de rupere din totalitatea concreta a existentei, ii banuia un inteles de segregatie. Si nu m-am mirat sa-l aflu aplecindu-se cu ingaduinta asupra incercarii de echivalenta cam peiorativa, pe care o indraznise un inaintas de la inceputul secolului XIX. Caci traducindu-l pe Heinecke, servindu-se de un intermediar grecesc, pentru abstractie Eufrosin Poteca propunea scazamint.


„…o radicala sociabilitate“

O structura sufleteasca de „taran imperial“ – cum, incitant, il numeste Andrei Plesu –, accepta in serviciul ideilor – „firescul ideilor“ –, o trasatura neobisnuita: acelasi eseist, in Lumea crestina, cu ocazia portretului omagial pe care-l inchina filozofului, se incumeta sa releve, printre originalitatile lui Petre Tutea, „hazul enorm al formularii“. Nu constituia un panaceu pentru ceasurile de cumpana si insingurare. Dar, atestind prezenta acestor nelinisti, la un prag crepuscular, o confidenta pretioasa din decembrie 1990, catre Geo Bogza, asternea, ca un suspin nostalgic, aspiratia spre solitudine; „fiindca anahoretul are cea mai vasta vecinatate: divinitatea“. Lucid, filozoful nu intirzie totusi sa si-o frineze: „N-am vocatie de anahoret. Fiindca sint de o radicala sociabilitate“.

Traind mai mult prin actele comunicarii, i-ar fi fost nesuferit pariul extrem, care-l sustinea pe Stilit, cind isi exhiba, inabordabil, martiriul singuratatii. Pina si in echilibrul fizic al fapturii lui, Petre Tutea nu era dator vreunui paroxism inversunat, chiar si atunci, abia iesit din temnita, cind se vedea redus la o expresie drastic despuiata, numai piele si os. Corpolenta, ca indice de sanatoasa vitalitate, nu se contamina, la el, cu subintelesuri provocatoare. Nu i s-ar potrivi translatii interpretative, inspre acel complex trufas, de care se prevalase cindva Mirabeau. „On ne connait pas toute la puissance de ma laideur“, exclamase tribunul neimblinzit. O considera, romantic, drept o sursa de succes; si, comentindu-i portretul, un memorialist se insarcina sa-i detalieze astfel descriptia: „numara printre avantajele sale aerul robust, «sa grosseur», o figura izbitor marcata, ciuruita de varsat“.
Mi-am adus aminte, fara sa vreau, de aceste notatii patrunzatoare, dintr-un text ce apare in Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville – una din ultimele lucrari alcatuite de Cioran. Mi l-a readus, de fapt, un prilej consternant, un articol ce mi-a fost semnalat, unde un condeier intempestiv petrece pe seama sculpturii lui Gorduz, pasa-mi-te pedepsind ofensa adusa filozofului.

Caci publicul e asmutit printr-un titlu grobian, Petre Tutea cu bube, vrind sa razbune, probabil, aspectul mai aspru al modelajului, in raspar cu luciul inexpresiv si netezimile fade, industrios produse dupa retetarul academist. Vasile Gorduz, care a atins valori de intensa interioritate in portret – de la H.H. Catargi si Ioan Alexandru pina la o culme cum este efigia nalucitoare a lui Eminescu, se afla, desigur, dincolo de prejudiciul unor asemenea accese de nepricepere. „Bubosii“ ii fac sculptorului nostru o mindra companie in istoria artei moderne, de la portrete de importanta cu adevarat capitala, izbindite de mult, in zorii secolului XX, de catre Matisse si Picasso, pina la triumful absolut al bronzului descuamat, in capodoperele lui Giacometti. Sa ne multumim doar a murmura trist – „Sfinta incultura!“ –, parafrazind clement vorbele pe care suferinta nedreptatii i le-a smuls pe rug lui Jan Hus!


Cioran-Tutea: tonice surprize

„Un livre est une blessure – O carte e o rana“ – se intituleaza un capitol definitoriu, intr-unul din interview-urile cele mai acute la care a consimtit Cioran, acordat lui Fernando Savater. Ceea ce observa acolo, perspicace, Spaniolul, printre consideratii de filo- si ontogeneza literara, era „ciudata allégresse, bucuria inexplicabila dar reconfortanta“ care straluceste in pesimismul cioranian.

Acest sentiment, tonic precum un antidot al utopiei, arunca punti, peste toate diferentele, si inspre certitudinile solide ale lui Tutea: dorul de totalitate, de absolut, animindu-l pe acesta, se poate interfera cu „fragmentismul“ caruia i s-a daruit Cioran. Iar blazarea cu privire la viitorul continentului nostru, de atitea ori marturisita de eseistul disperarii, tresare in incrucisari neasteptate, cind o confruntam cu natiile de tarani, purtind, la Tutea, fermentul mileniilor care vor veni Bulimia realului, la acest mare napastuit al istoriei, nu inlocuia nevoia constatului taios, a luciditatii indispensabile. „Doar Biblia nu s-a facut la Falticeni“, le servea el, fara menajamente, celor dispusi sa se inchida in amagiri si suficienta. Iar banuielii ca nationalismul sau, de organicitate eminesciana, ar putea fi antisemit, ii raspundea luminos, afirmindu-si reverenta fata de poporul care a nascut doua mari religii: poli ai unei constructii spirituale in care se recunostea.

Daca nu vom contracara biruitor, pina la capat, actiunea timpului ce disperseaza, a deceniilor care au naruit atitea elanuri, sa nu ne abandonam nici ricanarilor care imbatrinesc o civilizatie si-i ataca nefast forta de supravietuire. Mi-a placut sa gindim deschis, sub un semn de continuitate si speranta, evenimentul in jurul caruia glossam aici. Silvia Radu mi-a atras atentia, data la care eu tinusem sa aiba loc ceremonia de inaugurare, 25 mai, reprezenta o semnificativa sarbatoare. Cercetase in Synaxar, era „a treia gasire a capului Sfintului Ioan Botezatorul“. Frumoasa coincidenta! – mi-am spus. Prima gasire era, intr-un fel, aceea care-l asezase pe Tutea, crestetul lui ca o calota nuda, ca o emblema de autonomie masiva, deasupra torentului imund ce risipise atitea din rosturile tarii. A doua fusese aceea a unui scurt moment de regasire libera, cind, in 1990, curiozitatea efervescenta a tinerilor venea sa aflueze in jurul sau, si el simtea ca este necesar intr-un mod direct, nemijlocit. Si iata, acum, fara a se confunda cu un repaos care insala, contrariu definitiei sale, aceasta a treia gasire inseamna o nobila revansa: o impacare cu eternitatea.