In 6 octombrie 2002 s-a implinit o suta de ani de la nasterea lui Petre Tutea. A murit in 3 decembrie 1991, deci in urma cu unsprezece ani: nici prea multi, nici prea putini, ca sa fie legitima si fireasca intrebarea "Cum rezista in timp legenda Tutea?" Caci, mai mult decat o personalitate culturala cu opera, Petre Tutea a fost si a ramas o legenda cu referinta, dincolo de orice bibliografie. Ma gandesc la semnificatia existentei lui punand pe masa doua carti evocatoare si reprezentative: Radu Preda, Jurnal cu Petre Tutea, aparuta prima data in 1992 la Editura Humanitas, si volumul 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Tutea, aparuta in urma cu doi ani la aceeasi editura. Ambele carti sunt reeditate acum, pentru a marca toamna centenarului, intr-un moment in care nu s-au facut prea multe gesturi aniversare. Am impresia ca Petre Tutea rezista in posteritate ca un personaj literar memorabil, in masura in care anumite marturii reusesc sa-i pastreze vie amintirea. Cele doua carti pe care le-am amintit fac mai mult pentru pastrarea legendei Tutea decat propria opera tiparita postum si receptata cu destula reticenta, oricat de impresionanta ar fi prin teme si proportii (economie politica, antropologie crestina, comentarii la Platon si Kant, reflectii religioase etc.). Petre Tutea era perfect constient de propria conditie. Cea mai buna autodefinire uneori l-a amuzat, alteori l-a intrigat: "Eu sunt un soi de Socrate pacatos, un om care se risipeste in cetate" – ii spunea lui Radu Preda in 30 ianuarie 1991. A doua zi dadea o alta substanta framantatei lui identitati: "Eu cultural sunt un european, da' fundamentul spiritual e de taran din Muscel". Vedea, in el insusi, arhitectura spiritului european cladita pe trei placi tectonice: filosofia greaca, dreptul roman si crestinismul. Se considera "un crestin imperfect", isi recunostea "insuficienta credinta", dar stia prea bine ca, la o exigenta maxima, crestinismul e inaccesibil. I-o spunea, cu verva lui inegalabila, aceluiasi Radu Preda in iarna lui 1991 in care i-a stat stimulator alaturi: "Crestinismul, gandit real, e inaplicabil pentru ca e absolut. Stii ce inseamna a fi crestin? A cobori Absolutul la nivel cotidian. E imposibil! Doar sfintii... da, sfintii. Ei sunt crestini absoluti". Reflectiile religioase ocupa cel mai mult gandirea lui Petre Tutea, meditand admirabil despre Dumnezeu ca izvor al libertatii, despre ortodoxie si romano–catolicism ca "doua surori egale", despre egalitatea oamenilor in fata lui Dumnezeu ca marea virtute a religiei crestine, despre dobandirea constiintei religioase numai in biserica si prin biserica, despre drama cunoasterii umane ca joc intre sens si nonsens, despre libertate ca dogma si parte divina din om si despre multe altele. Ii placeau ideile mari, "ideile stancoase" (cum le spunea el foarte plastic), ideile cu care te poti "lansa in vazduhul cercetarilor": ideea de libertate, ideea de nemurire si ideea de adevar. In iarna lui 1990, petrecuta cu Radu Preda, implinea 88 de ani si il obseda din ce in ce mai mult moartea. Era inevitabil, era previzibil sa se gandeasca la ea, desi se mustra ca ar trebui sa-l preocupe nu atat moartea, cat invierea: asa i s-ar parea mai potrivit crestineste, isi recunoaste omeneasca neputinta: "sa stii ca nu-mi convine sa mor. Cu ideea mortii s-au impacat doar sfintii" – ii consemneaza Radu Preda o marturisire din 30 ianuarie 1991, o zi bogata in ganduri si nelinisti. Revine in 15 februarie 1991, mai tulburat: "Nu ma ingrozeste pe mine decat un singur lucru: ideea mortii absolute! Adica omul apare si dispare fara sens. Ca, daca nu exista nemurire, vietuirea umana e doar o aparitie si o disparitie. Nu e o consolare succesiunea biologica, ci succesiunea spirituala". E aici un frison dostoievskian, un ecou al meditatiei lui Ivan Karamazov care indraznea sa gandeasca ipoteza cutremuratoare ca "Daca nu exista Dumnezeu, atunci nu exista nemurire si deci totul e permis". Petre Tutea atenueaza rezonanta blasfematorie, pastrandu-se numai in raza gandului, si el cutremurator, "daca nu exista nemurire", fara a invoca si cealalta premisa karamazoviana. Caci Petre Tutea, agasat de gandul mortii, cauta ideile consolatoare, iar nemurirea este una dintre acestea. Lumea, omul sunt – dupa parerea lui – in cautarea formulelor consolatoare, iar acestea nu pot veni decat din domeniul teologiei, niciodata din spatiul filosofiei. In 18 februarie 1991, conform relatarii lui Radu Preda, "considera ca cea mai consolatoare propozitie din istoria lumii acesteia: Dumnezeu a facut omul dupa chipul si asemanarea Sa. Asta uneste ciobanul care canta din fluier cu Nicolae Iorga!" Desi principalul viciu pe care si-l recunoaste e "cultivarea argumentatiei logice", totusi nu in filosofie si-a cautat prioritar realizarea, pentru ca ea nu ofera o cale spre mantuire. De aceea, la 6 octombrie 1990 isi exprima regretul de a nu fi fost teolog si de a nu se fi realizat ca atare: "Mi-am dat seama ca singura definitie completa a omului este data de teologie: omul ca fiinta religioasa. Filosofia si stiintele sunt ancore in calea omului. Singura credinta este descoperitoarea caii adevarate, care este calea spre Dumnezeu". Deprecierea filosofiei la nivel de simplu instrument al teologiei e si mai clara intr-o reflectie din 9 februarie 1991: "Toata istoria filosofiei nu contine nici un adevar, ci este o cautare continua... Filosofia poate fi utila ca instrument al teologiei, adica sa-i rafineze limbajul". E o judecata severa si intrucatva neasteptata. Rezumand aceste dezbateri si argumente, vom putea raspunde mai usor la o intrebare care poate persista in jurul acestei figuri legendare. In preocuparile lui intelectuale, ce este in primul rand Petre Tutea: economist, filosof, teolog, om politic? Am putea raspunde simplu si evaziv: este un ganditor, cu contributii notabile in domeniile teoretice. La 19 februarie 1991 recunostea ca nu are "nici o inclinatie deosebita spre vreo disciplina", dar ca stapanea economia politica si dreptul "de rang universitar". Altfel, in general vorbind, "orice inteligenta adevarata basculeaza permanent intre filosofie si teologie". E un raspuns, poate ca nu cel mai clar si mai lamuritor. La 15 februarie 1991, era foarte ferm, dupa cum relateaza Radu Preda: "Nimeni sa nu astepte de la el o opera, deoarece el nu s-a pregatit pentru a fi un autor, ci un legiuitor". De unde se vede cat de mare pret punea pe cea mai importanta ipostaza publica si profesionala dobandita pentru o foarte scurta perioada: aceea de director in Ministerul Economiei Nationale si mediator in comisii de tratative economice. Insa functia a fost nefasta, ea i-a adus si treisprezece ani de temnita comunista. Cum opera de legiuitor a fost ratata, din cauza timpului politic, cum nu a mizat pe o opera scrisa, i-a ramas o alta mare sansa: aceea de a fi marturisitor si pedagog. Radu Preda, in prelungirea acestor afirmatii, califica foarte bine opera lui Petre Tutea drept "apostolica, propovaduitoare fata catre fata" sau, altfel spus, "un cuvant de invatatura". Radu Preda o numeste, si mai potrivit pentru aspiratiile ei, "o opera ce se vrea cale spre mantuire". Eu as prefera sa o numesc o opera consolatoare, ca muzica (ale carei armonii consolatoare le savura) si ca literatura (pe care o considera o "arta incantatoare si mangaietoare", recunoscand ca el, datorita gandirii abstracte, nu are simt artistic). Legenda lui Petre Tutea persista misterios, ca un soclu fara statuie. Opera lui scrisa o incomodeaza si-i contrazice prestigiul socratic. Legenda a creat un personaj literar, ca Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu: himera unui filosof sarac, influent si subversiv, cu puterea insinuanta a celui fara putere.

Radu Preda, Jurnal cu Petre Tutea, editia a doua, Ed. Deisis, Sibiu, 2002